Povestiri despre nord - 2 - Despre Făgăraș sau cum se duc toate pe apa Sâmbetei

Îmi amintesc cu drag de vremea studenției și de excursiile făcute atunci în Făgăraș, la Urlea și Sâmbăta unde am serbat zile de naștere la sfârșit de martie.

Îmi amintesc de Fereastra Mare a Sâmbetei urcată și coborâtă pe zăpadă, de vântul de pe creastă care aproape că te lua pe sus, de chilie și de un fotbal jucat cu un pet în loc de mingie.

Am plecat cu nostalgie în suflet într-o dimineață de sâmbătă spre Țara Făgărașului. Aglomerație pe centura Ploieștiului și hop și noi cu o pană ca să ne începem bine concediul.

 



Dă-te jos, scoate rezerva, pune cricul, schimbă roata și dă-i bătaie până la Predeal unde renunțăm la traseul obișnuit și ne avântăm spre Râșnov trecând pe lângă vilele ridicate în ultimii ani. Am avut senzația că m-am născut în preistorie și că au trecut cel puțin o mie de ani de când străbăteam aceleași poteci mult mai sălbatice pe atunci.

Călăreţul din Făgăraș  

Planul nostru cuprindea câteva opriri : la Șercaia pentru o biserică evanghelică, la Mândra pentru Muzeul de pânze și povești și la Cetatea Făgărașului. De acolo urma să mergem spre Sâmbăta.

Biserica Evanghelică din Șercaia

La Șercaia ajungem după prânz. Biserica este însă închisă și nici nu răzbat semne de viață din interior. Fac niște poze și cum suntem deja în întârziere îi dăm bătaie spre Mândra.

Muzeul din Mândra, care mi-a plăcut enorm cum se numește, "de pânze și povești", este în curs de reamenajare. Cel puțin așa ne arată un bilet lipit pe indicatorul turistic. Mergem totuși până acolo, că doar nu-i departe.

Căsuțele arată promițător însă liniștea ce înconjoară totul și ridicarea din umeri a sătenilor întrebați dacă știu când se deschide muzeul sau cine se ocupă de el, mă fac să cred că locul se află în uitare și nu în reamenajare.

Mi-ar plăcea să cred că am nimerit noi într-o zi cu ghinion. Din ce am citit pe net, în muzeu ar fi trebuit să vedem obiecte tradiționale lucrate manual, în special împletituri, țesături, broderii, cusături și dantele.

Cetatea Făgăraș

Cetatea din Făgăraș o știu de pe vremea când era folosită drept hotel. Între timp a mai îmbătrânit puțin și acum se află într-un proces de reabilitate. Curtea interioară este gata, dar mai este ceva de muncă în rest. Și ar fi păcat să nu fie pusă în valoare.

Cetatea Făgăraș

Cândva, prin secolul al XII-lea, s-a ridicat o construcție din lemn care s-a transformat treptat, timp de câteva secole, în cetatea de astăzi. Un incendiu puternic din secolul al XIII-lea a provocat mari daune, clădirea ridicându-se apoi din piatră și cărămidă și căpătând o destinație militară.

Cetatea Făgăraș

În 1599, ajunsă în stăpânirea lui Mihai Viteazu, este dăruită soției sale, Doamna Stanca, fiind un punct de adunare a susținătorilor fideli ai domnitorului. În secolul al XVII-lea devine reședință princiară a principilor Transilvaniei.

Cetatea Făgăraș - curtea interioară

În această perioadă Gabriel Bethlen, unul dintre proprietari, ridică cele patru bastioane, construite în stil italian. Așezarea strategică și rolul de centru al Țării Făgărașului îi influențează viitorul și după pătrunderea armatei imperiale austriece în Transilvania la 1696, devine proprietatea coroanei habsburgice.

Cetatea Făgăraș

Șanțul de apărare a fost lărgit și umplut cu apă din Olt. Cetatea a avut și destinații mai puțin fericite, fiind, pe rând, lagăr de concentrare pentru țiganii vagabonzi în perioada 1914-1918 și, ceva mai târziu, închisoare pentru deținuții politici, din 1948 până în 1960. Acum adăpostește Muzeul Țării Făgărașului pe care, din lipsă de timp, nu l-am putut vizita.



Alba ...



... Neagra

Lăsând Făgărașul în urmă, ne-am îndreptat spre Sâmbăta de Sus.



Ceva mai sus de mânăstire l-am lăsat pe Pepito lângă o păstrăvărie, în compania unor pensiuni crescute ca din apă și am plecat printre picături de ploaie spre Cabana Valea Sâmbetei.

După cum spuneam nu mai văzusem Munții Făgăraș de ceva vreme și încercam să recunosc câte ceva din traseele de altădată.

Deocamdată arată așa. Dar drumul se apropie ...

Ei bine, pășeam acum pe un drum forestier lat, tăiat pe firul văii, drum de care nu îmi aminteam. Tocmai când începusem să-mi pun la îndoială capacitățile memoriei, am zărit pe dreapta văii rămășițele potecii turistice de odinioară, distrusă acum de pichetele forestiere în exploatare.



Timp de o oră, cât a durat să ajungem la microhidrocentrală, că există și așa ceva, doar nu era să scape tocmai acest râu, am mers cu durere în suflet, durere care s-a transformat în revoltă în momentul în care am văzut că hărtănirea zonei continuă, intenția fiind ca drumul să fie continuat până la cabană.



Confirmarea am primit-o două zile mai târziu, la coborâre, de la oamenii aflați la lucru, călare pe mașinile infernale de dezrădăcinat copaci.



Ce se va pierde ? O nimica toată : o vale frumoasă cu un râu plin de cascade, mici și zglobii, așa, ca un chicotit de copil, un traseu prin pădure atât de primitor încât pare o plimbare ușoară, poate chiar pădurea însăși și cu siguranță liniștea pentru care mergem cu toții pe munte.



"Sâmbăta e o cabană,

 Sâmbăta pe înserat"

Ca și în cântec, într-o sâmbătă seară, puțin după ora 7, am revăzut cabana după o lungă perioadă de timp.



Am primit o cameră cu vedere spre Fereastra Mare și Matterhornul României.

Ne-am cazat, am fotografiat în stânga și dreapta, am mâncat și ne-am dus la culcare, urmând ca a doua zi să atacăm Moldoveanu.

Legumicultură

Nu știu când și-a ridicat Dănilă Vasu casa de vânătoare pe Valea Sâmbetei, știu însă că aceasta a fost cum părată în 1931 de SKV (Societatea Carpatină Transilvăneană).

Au urmat lucrări de extindere și a fost inaugurată oficial în august 1936. Timpul nu a trecut fără incidente, fiind distrusă în anii '60 de un torent de apă. A fost refăcută și extinsă. În prezent condițiile de cazare sunt acceptabile, asta dacă sunteți un prieten fără mofturi al munților.

Noi am ocupat o cameră de trei paturi în care soba de teracotă era lipită cu bandă adezivă. Probabil iarna e ceva fum acolo.

Creastă de balaur

Duminică dimineața, pe la 6,30, am pornit spre creastă.



Nu era frig, însă soarele a stat ascuns după niște nori.

Cu tot cu pauze pentru poze și afine, am ajuns în Fereastra Mare după aproape trei ore. Aici însă ne aștepta un vânt pătrunzător. Am mâncat un pic zgribuliți, am făcut câteva fotografii și am urcat Slănina, primul vârf dintre noi și Moldoveanu.

Însă cele 30 de minute de pauză au adust o altă vreme în Făgăraș.

Plafonul de nori a coborât iar în Fereastra Mică aceștia se buluceau de zor din Transilvania spre Țara Românească, înghițind rapid refugiul.

Gălășescu Mic era absolut invizibil. Undeva, în depărtare, soarele mai zâmbea puțin.

Curând după aceea întreaga creastă a fost acoperită de nori. Nici spre Urlea vizibilitatea nu era mai bună, iar din căldarea superioară a Văii Sâmbetei începuse să se ridice ceața.

Nu erau condiții vitrege, puteam să ne continuăm traseul, dar ar fi fost ca și cum l-am fi făcut cu ochii închiși.
Așa că am renunțat.

Îmi doresc să ajung pe cel mai înalt vârf al munților noștri într-o zi în care să mă bucur de frumusețea din jur, nu doar pentru a-l bifa într-o listă cu "de făcut".

Am coborât spre cabană, mancând de zor afine și fragi.



Deliciu de Făgăraș



Ne-am odihnit lângă un fir de apă la fel de jucăuș ca și apa Sâmbetei, cu ochii pe o stână de unde se poate cumpăra brânză proaspătă.

Valea Sâmbăta

Ajunși devreme la cabană am omorât timpul devenit liber cu un urcuș până la chilia lui Arsenie Boca.

Chilia părintelui a fost săpată în stâncă pe Muchia Drăgușului, sub îndrumarea acestuia prin anii 1943-1945 când lucrările s-au oprit din cauza infiltrării apei și a interesului manifestat de Securitate.

Chilia s-a dorit a fi un loc de retragere și rugăciune. Traseul de 30 de minute este abrupt și cu siguranță că cine îl parcurge o face purtând în suflet un fir de credință.

Traseul spre chilie

Mi-aș fi dorit să putem rămâne mai mult timp în Făgăraș.

Fereastra Mare a Sâmbetei, a doua zi, cu cer senin (în dreapta Vârful Slănina, în stânga, Matterhornul României, Colţul Bălăceni)

Sper să mai am ocazia să văd acele locuri cât mai nealterate, deși în ritmul în care se dorește civilizarea zonei și includerea ei în profitabilitate nu știu cât vor mai rezista pădurile, apa și stâncile.

Ajunși în momentul în care punem mercantilismul mai presus de fragila existență a unui ecosistem, când nu ne mai pasă ce va fi mâine din moment ce o ducem bine azi, sper să avem suficientă putere pentru a nu ne resemna, pentru că altfel vom ajunge să spunem : am avut o țară frumoasă ca și grădina raiului, dar am dus-o pe apa sâmbetei ...