Bun venit !

Dacă vă place (și vă place !) să hoinariți, dacă sunteți (și sunteți !) mici exploratori, dacă aveți (și aveți !) curaj de cercetaș, nu mai stați pe gânduri.

joi, 23 martie 2017

Scotocind Țara Bârsei (drumeție din februarie 2017)


foto Cristian
 Cine spune că o drumeție pe munte înseamnă doar cucerirea vârfului înseamnă că nu a călcat niciodată pe culmile domoale ale Țării Bârsei. Aici drumeția se preschimbă într-o călătorie la finalul căreia ajungi cu mult mai bogat decât te-ar putea face Everestul, cu condiția să iubești și să înțelegi natura, să-i apreciezi farmecul câteodată ascuns, să te încăpățânezi să o prinzi în toane bune și să zâmbești mult indiferent ce s-ar întâmpla pe parcurs. 
 La prima vedere, Râșnovul este un oraș modest situat lângă vecini mult mai importanți (Brașov cu Poiana sa, Bran, Moeciu, Zărnești), împodobit cu o cetate și mai nou cu un Dino Parc și trambuline pentru sărituri cu schiurile. De ceva vreme a fost amenajată pentru vizitare Peștera Valea Cetății despre care am scris aici. Și cam atât ai zice pentru că și pe site-urile pensiunilor din Râșnov citești de cele mai multe ori informații despre zonele învecinate.

  
 Probabil cei mai mulți dintre voi ați traversat Râșnovul în goană spre Poiana Brașov și spre traseele turistice ce pleacă de aici. Nu e rău, dar dealurile molcome de la picioarele Postăvarului ascund adevăratele surprize ale zonei. 
 Celor dornici să petreacă o zi relaxantă le propun să-și lase autoturismul în parcarea cetății și să pornească pe poteca marcată cu cruce albastră ce suie nici prea-prea, nici foarte-foarte pe Dealul Cernit. După aproximativ 15 minute trecem pe lângă un releu (și așa vom fi siguri că telefoanele își vor păstra semnalul pe tot parcursul traseului), coborâm spre firul Văii Popii și urcăm în Poiana de Sub Padină de pe Dealul Colțul lui Văsâi. 


 Aici traseul se ramifică și cei ce nu doresc să continue plimbarea prin păduri se pot întoarce în Râșnov pe varianta bandă albastră cei îi scoate în apropierea bisericii Sf. Nicolae (pe strada Romulus Cristoloveanu), dar nici nu știu ce pierd.  Se poate coborî și pe Dealul Curmăturii  pe Valea Dobricei sau spre Poiana Roșie din apropierea bazei olimpice de sărituri cu schiurile, dar aceste variante nu au marcaj turistic, așa că atenție dacă vă hotărâți să le folosiți.


 Traseul nostru (cu dublu marcaj cruce și bandă albastre) cotește stânga și urcă ușor pe Valea Cărbunari (partea superioară) care ne desparte de Culmea Abruptă. Întâlnim și niște stâncărie nu de alta dar să ne asigurăm că suntem pe munte în ciuda altitudinii mai modeste. 

foto Cristian
 În vreo 20 de minute traversăm o poiană și ajungem la Peștera Râșnoavei, primul premiu al ambițioșilor. Ca orice premiu, nu se câștigă ușor pentru că poți trece pe lângă ea fără să o observi (indiciu : din cărarea principală se desprinde pe dreapta o alta care coboară spre peșteră). 


 Accesul este facil, nu ne târâm pe burtă, dar nici nu ne putem încânta cu formațiuni, sala de intrare fiind lipsită de ornamente. Acestea pot să apără provizoriu pe timpul iernii când cu puțin noroc se pot forma stalacmite de gheață. 


 Ca în majoritatea peșterilor pe pereți se poate observa celebra “piele de leopard”. 

foto Cristian
 Să nu credeți că totul se termină aici. Nici vorbă, însă minunățiile sunt accesibile doar celor inițiați în speologie și dotați cu echipament special deoarece continuarea poveștii subterane se face printr-un puț de 4-5 m.  
 Din dreptul peșterii traseul se bifurcă. Pe cei grăbiți să ajungă pe propriile picioare în Poiana Brașov îi sfătuiesc să aleagă varianta din stânga, bandă albastră, care îi conduce cale de trei ore până la destinație. Celorlalți le recomand să urmeze triunghiul galben (varianta dreapta) și să ajungă într-un tărâm de vis. 

foto Cristian
 În vreo 30-45 minute de mers ajungem la Bisericuța Păgânilor. “Da, da, niște stânci” ar spune cei fără imaginație, dar știu că voi nu sunteți așa. 
 A fost odată ca niciodată o oaste de turci dornică să se înfrunte cu râșnovenii și să le cucerească cetatea. Se luptară ce se luptară și bravii cavaleri din Cetatea Râșnovului au reușit să-i înfrângă pe turci și au început să-i fugărească prin păduri. Turcii au fugit ce au fugit, dar sleiți de puteri s-au adunat în jurul unei stânci și s-au rugat să scape cu viață din această încercare.  Se pare că au scăpat și unii dintre ei, îndrăgostiți de locurile pe care încercaseră să le înrobească, au rămas în Țara Bârsei. Și poate în anii ce au urmat au vizitat locul în care ruga le-a fost ascultată, dându-i astfel numele de Bisericuța Păgânilor.


 Orice drumeție presupune asumarea unei doze bune de curiozitate fără de care ai putea rata nenumărate lucruri frumoase. Cam așa și pe aici. La 50 m de Bisericuța Păgânilor se găsește Piatra Scrisă (sau La Belvedere cum este denumită pe indicatorul care ne arată traseul până la ea). Poteca este nemarcată, dar clară și se strecoară pe la baza unei stâncării care nu îți dă niciun indiciu cu privire la spectacolul naturii care urmează a ți se dezvălui. 


 Pe scurt, totul se termină pe o platformă care îți oferă una din cele mai frumoase priveliști pe care le-am văzut vreodată.  Am avut și n-am avut noroc : priveliștea ne-ar fi tăiat cu adevărat respirația dacă ceața și norii lipseau de la întâlnire, dar degetele iernii târzii își lăsaseră amprentele și toți copacii erau pudrați discret cu un alb fermecător. 


 Mă gândesc cât de frumos trebuie să fie totul toamna, câte tonuri de galben și roșu poți deosebi de aici. Totuși, încântarea să nu-ți adoarmă atenția. Piatra este mare dar marginile sunt suficient de înclinate și, în anumite momente, umede, așa că trebuie să te asiguri că rămân la o distanță sigură. 


 Odată potoliți de priveliști, ne întoarcem spre Bisericuța Păgânilor de unde ne continuăm coborârea pe triunghi galben. În cel mult 10 minute ajungem la intersecția cu Drumul Albastru, traseul marcat cu banda de aceeași culoare care leagă Râșnovul de Brașov, cu un ocol prin Poiană. În dreapta poteca este mai clară și se îndreaptă spre Poiana Brașov iar prin stânga, în coborâre prin pădure, ajungem la Peștera Râșnoavei. Suntem pe cumpăna de ape a Fundatei, pârâul care a format mai cunoscuta peșteră Valea Cetății.  

 Zărim și un pic din Crai 
 Noi suntem atenți și facem stânga pentru a ne întoarce și deși parcurgem aceleași poteci care ne-au adus până aici, peisajul este cu totul altul. Am plecat pe timp de iarnă autentică, pe o ninsoare puternică ce așternuse un strat de zăpadă de câțiva centimetri, așa, cam spre 10. La ieșirea din peșteră ninsoarea se potolise iar ultimele neguri se chinuiau să se ridice atunci când am ajuns pe Piatra Scrisă. Acum era o primăvară frumoasă, cu soare plin care topise tot ce muncise iarna mai devreme. 


 Așa că în loc de covor alb am mărșăluit prin frunze și noroi, dar acesta a fost singurul neajuns al drumeției. Și, în fond, când sunt atâtea de văzut, cine merge cu ochii în bocanci ?
 Când am coborât Dealul Cernit și am ajuns din nou în Valea Cetății la mașini, vremea se posomorâse și vântul, absent până atunci, începea să se manifeste. Nu știu ce să zic, poate că Postăvarul era supărat că plecăm așa repede sau poate vraja care ne-a dăruit o zi perfectă ajunsese la sfârșit. 


 Acest traseu este accesibil tot timpul anului, intrând în categoria “ușoare” deoarece nu presupune niciun efort deosebit de parcurgere. Ascensiunile sunt line, potecile vizibile, marcajul prezent iar lungimea ideală pentru o plimbare de o zi. Cu puțin noroc, novicele în ale muntelui va fi fermecat de tărâmuri, de priveliști, de povești și își va începe lunga și pasionala poveste de drumeț  începută ca o scotoceală prin Țara Bârsei.

      

joi, 5 ianuarie 2017

Buturuga mică sau Măgură pe Măgură


 Se făcuse noiembrie și era cazul să pornim în drumeție. Aveam o zi la dispoziție și o idee despre cum să-ți petreci timpul în mod plăcut, vizitând un loc ce sare în ochii tuturor munțomanilor, dar necălcat de noi niciodată. Și, în plus, după plimbarea din octombrie în Munții Baiului realizată în condiții vitrege, meteorologii anunțau una din cele mai frumoase zile de toamnă. 


 Cel mai cunoscut moțoțoi al Țării Bârselor, de altfel cel mai vizibil de pe oricare munți din zonă te-ai afla, este Măgura Codlei. Parcă unui dromader îngropat cumva în depresiunea Brașovului  i-a rămas afară cocoașa care s-a îmbrăcat apoi cu păduri, ieșind și mai mult în evidență. 


 Fiind aproape de Brașov, Măgura se putea preta la o excursie de o zi. Așa că, deși plecați un pic cam târziu din București, pe la 11 o porneam în traseu, alimentați cu niște clătite excelente. 
 Pentru a ne cocoța pe moțul Codlei, am ales traseul marcat cu triunghi roșu, care părea cel mai scurt și relativ lipsit de surprize. 


 Am pornind urcând pe Strada (cum altfel) Măgurii, continuând apoi cu cea a Vulturului de pe care am ieșit la prima ramificație de trasee, făcând stânga pe lângă niște case aflate în construcție (eu știu, posibile pensiuni de succes dacă turismul nostru va reuși să-și găsească steaua călăuzitoare). 


 Pentru o bună bucată de vreme am fost însoțiți de două triunghiuri, cel roșu despre care am pomenit și unul albastru ce avea aceeași destinație, dar care făcea un ocol pe la Cetatea Neagră, moștenire a cavalerilor teutoni care au ridicat-o undeva pe la 1200, alături de alte fortificații pentru a proteja “Drumul Sașilor” care lega zona brașoveană de Sibiu. Dar cum scopul nostru era vârful și cum cetatea se rezumă în prezent doar la câteva ziduri, scăpate de la distrugerea tătărească ce a avut loc pe la 1350, nu ne-am abătut de la varianta aleasă. 


 Fac o paranteză ca să remarc că, în mod surprinzător, zona Codlei este mult mai prezentă pe hărțile turistice decât aș fi crezut. Am văzut că sunt destul de multe trasee marcate ce pornesc din localitate și care par a fi bine întreținute. Adevărul este că polii atracțiilor munțomănești înconjoară Măgura Codlei și, din păcate, aceasta rămâne pe locul doi al opțiunilor de drumeție, total nemeritat. 


 Urcușul începe chiar de la primii pași însă numeroasele puncte de belvedere îți fac drumul mult mai ușor. Inițial, ai la picioare Codlea, Biserica Evanghelică distingându-se clar printre clădiri. 


 Apoi imaginea se schimbă și apare la orizont Brașovul sprijinit de Tâmpa. Pentru ca mai târziu să descoperi Bucegii în depărtare. 


 Se străbat zone de pădure mixtă, foioase și conifere, întretăiate de drumuri forestiere sau de numeroase poteci nemarcate, știute de localnici. 


 Triunghiul nostru este vizibil și nu avem probleme cu orientarea. În plus, direcția ne este foarte cunoscută : trebuie să mergem … în sus. 


 Măgura Codlei este The Top al Munților Perșani și deși măsoară aproape 1.300 m (1.292 mai exact), o ascensiune presupune parcurgerea unei diferențe de nivel de vreo 700 m în 5 kilometri  de traseu. Adică foarte asemănătoare, păstrând proporțiile, cu un urcuș pe Valea Jepilor. Ei, nu vă gândiți că trebuie să escaladați Everestul, însă este mai dificil decât te-ai aștepta. Și uite de ce. 


 După aproximativ o oră și jumătate de mers, poteca își schimbă caracteristicile. În primul rând solul nu mai este cel prietenos din pădure ci unul stâncos, acoperit cu multe frunze, mușchi, pământ.  Apoi înclinația devine considerabilă. Priveliște nu mai ai, cu excepția copacilor, crengilor și rădăcinilor lor care, dacă mai aveai nevoie de ceva care să te încurce, fac această treabă cu brio. Și cum totul se petrece pe o față umbrită, adaugă și suficientă umezeală care să schimbe totul în patinoar. Când începi să urci totul îți pare controlabil până în momentul în care vrei să-ți tragi sufletul și constați că nu te poți opri căci o iau picioarele la vale. Apoi începi să obosești , dar urci cu disperare că poate găsești o zonă mai plată,cât de mică, unde te poți odihni. Ei bine, nu prea găsești decât când este foarte târziu și mai ai doi pași și ai ajuns în vârf. Și un gând îți bântuie prin cap și te lovește în țeastă : trebuie să și cobori de aici ! 


 Traseul poate fi un coșmar pentru nepregătiți (și aici includ de la echipament la condiție fizică și plăcere de mers pe munte) așa că vă rog să nu subestimați Măgura Codlei pentru că nu merită. Deloc! 
 Descrierile astea nu trebuie să vă umbrească plăcerea de a vizita cel mai înalt vârf al Munților Persani. Mi-a plăcut și am savurat fiecare moment al drumeției. Am avut parte de o zi superbă (o mare parte din timp am stat în tricou, în noiembrie, pe munte) și de niște tovarăși de potecă de excepție. 


 Cine ajunge în vârf este răsplătit nu cu o priveliște minunată (pe care ai avea-o dacă nu ar exista copacii) ci cu toată România. Stâlpul care marchează cei 1.292 m are o formă inedită și este, cu siguranță, subiectul principal al fotografilor ajunși până acolo. 


 Ne refacem forțele cu o masă rapidă, fără să ratăm desertul cu dedicație : Măgură pe Măgură. 


 Coborârea ne ia cam la fel de mult timp, cel puțin în prima parte, în zona cu probleme. Nu vreau să insist mai mult decât am făcut-o, spun doar că bețele de trekking te scot din foarte multe belele. Cam din toate. 


 Cum nu ne-am propus o tură de viteză și cum deplasarea noastră este întreruptă de nenumărate ori de sesiuni de fotografii, reușim să parcurgem ultima jumătate de oră din traseu în întuneric, luminați doar de frontale. Avantajul nostru : de sus, noaptea, Codlea arată incredibil ! 
 Cam pe la ora 6 și ceva, spre jumătate, suntem la mașini. Ne schimbăm și ne întărim puțin cu câte o clătită, asta ca să sfârșim ziua așa cum o începuserăm. 


 Pe scurt, Măgura Codlei este un vârf al contradicțiilor. Deși pitică, este cel mai înalt punct al Munților Perșani. Pare foarte accesibilă, dar te așteaptă cu surprize și ai mult de muncă pentru a o cuceri. De pe oricare alt munte din împrejurimi o poți vedea, de pe vârful ei nu vezi decât cerul.  



 De aceea vă sfătuiesc ca niciodată să nu dați deoparte posibilitatea efectuării unei drumeții prin locuri mai puțin populare. Știu că ți-ar lua o întreagă viață să străbați toate potecile Bucegilor și că aceștia îți oferă peisaje de vis și momente unice, însă este bine ca, din când în când, să guști și altceva pentru că dacă nu o faci nu vei afla cât de mult îți pot plăcea astfel de locuri. Ineditul poate amplifica senzația de aventură. Curiozitatea îți este răsplătită iar mândria de a bifa încă un munte pe care ai pus piciorul îți va șterge oboseala sau eventualele momente mai puțin plăcute. Sau le va preschimba în cele mai frumoase amintiri.



 Cam așa arată traseul nostru pus pe hartă iar link-ul vă dă posibilitatea să aflați mai multe amănunte, inclusiv prin descărcarea track-ului GPS.

marți, 25 octombrie 2016

Mini City Break – Oradea walking - Piața Unirii

Întâmplarea a făcut să am la dispoziție cam o jumătate de zi de pierdut prin Oradea în condiții mai restrictive (adică am fost însoțită de Sara Beagle ceea ce a anulat orice posibilitate de acces în vreun muzeu). 
 Puteam să-mi pierd ziua pe balansoarul pensiunii sau puteam să-mi pun la bătaie spiritul de orientare, răbdarea și rezistența. Cum varianta statică nu hrănește curiozitatea, decizia a fost foarte ușor de luat. 
 Așadar, iată cum arată Oradea pe jos. 

 Următoarea destinație : Piața Unirii. Pentru a ajunge acolo ideal este să plecați din Parcul 1 Decembrie pe Strada Vasile Alecsandri care este un fel de Lipscani bihorean. Clădirile istorice de pe această stradă sunt parțial restaurate sau în lucru, existând promisiunea că se vor finaliza și vor ajunge să își arate adevărata valoare. Ce avem aici ? Clădiri construite undeva la începutul secolului XX, până în 1910, majoritatea în stil secession.  

 Piața Unirii, denumită până în secolul al XVIII-lea Piața Mică, a fost nucleul în jurul căruia s-a ridicat Orașul Nou. Din secolul al XIX-lea devine centrul orașului, forma finală căpătând-o la începutul secolului XX.

 Construirea Hanului Arborele Verde, adăpostind în prezent Teatrul Arcadia, a început în 1760, fiind modificată și extinsă în timpul reamenajarilor ulterioare, ultima datând din 1908, fiind și cea mai importantă. Aparținând inițial episcopiei Romano-Catolice, clădirea era compusă dintr-o cârciumă, o cafenea și două camere de locuit. Până în 1836 figurează atât ca han, ca locuință dar și ca temniță. Nu scăpa de incendiul din 1836 iar refacerea a însemnat trecerea în categoria de hotel cu 37 de camere de oaspeți, o sală mare (fără destinație precisă), o cârciumă, cafenea și berărie și 9 magazine. Reamenajarea din 1908 îi schimbă înfățișarea și o include în complexul nou construit, Vulturul Negru. Inițial, hanul a dat și denumirea străzii care, până în 1920, s-a numit Arborele Verde. Începând cu jumătatea secolului al XVII-lea din fața hanului plecau zilnic două diligențe spre Băile Felix. În timp, în sala  mare a localului a funcționat, pe rând, un cabaret (Bonbonniere) și un cinematograf (Urania). 


Hanul Arborele Verde

 Pe aceeași parte a străzii, în apropiere găsim Magazinul de sticlărie Deutsch K.I., apărut în jurul anului 1910 și aparținând firmei care a cumpărat fabrica de sticlă de la Pădurea Neagră. Fațada a putut fi păstrată cu decorațiunile originale, fiind un exemplu al stilului secession. Clădirea a fost ridicată pe vechiul amplasament al unei prăvălii, preluată de familia Deutsch și dezvoltată cu succes. În magazin se vindeau produse de sticlă și porțelan, fiind în mare vogă până la începutul primului război mondial. După 1917 afacerea intră în declin, declanșându-se falimentul. Din 1960 și până în 1990 aici a funcționat magazinul de articole pentru copii, Gulliver.  


Magazinul de sticlărie Deutsch K.I.

 Vizavi este construită Casa Roth în același stil secession, cu influență germano-vieneză. Construcția a fost finalizată în 1906 și are fațada decorată cu plăci de ceramică. Balconul primului etaj este rectiliu și este decorat cu o balustradă metalică, balcoanele etajelor superioare având formă de semicerc. 


Casa Roth

 Pe colț cu Piața Unirii este Palatul Moskovits II. Finalizat în 1905 aparține unui stil secession mai sobru, ușor monoton, cu ferestre dreptunghiulare cu colțuri rotunjite. Familia Moskovits, antreprenori de succes în industria alimentară, a cumpărat vechile clădiri din piață (Casa Diamandi și Casa Nikolits), le-a demolat, ridicând în locul loc palatul actual. Spațiile de la parter aveau destinație comercială, la etaj își avea sediul Banca de Oradea și Societatea Comercială pe Acțiuni. Etajele superioare erau amenajate ca locuințe, mai mari și mai luxoase fiind cele de pe partea pieței. Că să vă faceți o idee despre valoarea acestui imobil, prețul unui apartament din categoria celor modeste (adică doar două camere plus bucătărie, baie, hol, debara și pivniță, în total vreo 78 mp utili) situat la etajul 1, scos la vânzare recent, este de 70.000 euro.


Palatul Moskovits II

Palatul Moskovits II

 Și uite așa am ajuns în Piața Unirii, loc în care fiecare clădire este un monument.


Palatul Vulturul Negru

  Palatul Vulturul Negru este cea mai reprezentativă construcție în stilul secession. Ridicată pe locul unui vechi han a fost terminată în 1908. Complexul este alcătuit din două corpuri asimetrice și inegale, legate între ele de un al treilea corp, mult mai retras, formând un pasaj în formă de Y ce unește Piața Unirii de străzile Vasile Alecsandri și Independenței. Principalele elemente decorative sunt basoreliefurile cu motive florale precum și multitudinea de linii curbe. Palatul este cea mai importantă și mai cunoscută clădire din Oradea (la egalitate aș spune eu cu Biserica cu Lună). Încă de la inaugurare palatul a avut o destinație multifuncțională, fiind în același timp clădire de birouri, restaurant, hotel și cazinou. În pasaj funcționau diverse magazine. La parter, spre Piața Unirii, era cafeneaua Coroana, iar în corpul cu turn era sediul Băncii Maghiare (Banca Industria după 1919), director fiind unul din proprietarii clădirii.  


Palatul Vulturul Negru

Palatul Vulturul Negru

Corpul din Strada Independenței avea destinație culturală, aici funcționând două săli (Sala Mare și Sala Mică) ce au găzduit numeroase spectacole și concerte. Deși fațada este mai sobră, interioarele acestei părți din clădire sunt cel mai bogat ornamentate.  

 Strada Independenței

 Primii proprietari au fost niște personalități ale Oradei, avocați, membrii fondatori ai societății pe acțiuni “Vulturul Negru și Arborele Verde, Hotel și Redută” (cu un capital de 50.000 de coroane împărțit în 50 de acțiuni). Până la sfârșitul secolului al XVIII-lea, pe acest amplasament era ridicată o clădire mică, inițial doar cu parter, extinsă apoi și etajată, în care a funcționat un timp și Primăria Oradea. După mutarea primăriei în Cartierul Olosig, rolul clădirii a fost doar de hotel. Inițial, proiectul a aparținut primăriei care dorea să reconstruiască hotelul și care, în urma unui concurs de proiecte, l-a ales (și premiat) pe cel cu denumirea de “Șampania ”.  


Palatul Vulturul Negru

Acesta însă s-a dovedit prea costisitor pentru bugetul local astfel încât atât terenul cât și vechea clădire au fost vândute. Inițiativa privată a dat roade, astfel încât după doar doi ani Palatul Vulturul Negru a fost finalizat. Nu puteau să lipsească surprizele : prețul materiilor prime s-a dublat, dobânzile finanțării au crescut iar în subsol a fost descoperită o cameră funerară în care, dacă este să dăm crezare presei tabloide a vremii, s-au aflat osemintele Sfântului Ladislau. Și ca o ultimă mențiune : pasajul a fost un element de senzație fiind executat după modelul Galeriei Victor Emmanuel din Milano. 


Palatul Vulturul Negru
 A doua clădire în topurile vizitatorilor (sau chiar prima după unii) este Biserica cu Lună. Doi reprezentanți ai comunității ortodoxe, juriști, judecători la Tabla Regească, nobili cu averi importante și cu mare influență, i-au solicitat împăratului Iosif al II-lea o audiență prin care îi cereau sprijinul în vederea ridicării unei biserici ortodoxe, a doua din oraș. Toate demersurile anterioare se loviseră de refuzul categoric al autorităților, însă în 1781 împăratul emisese Edictul de Toleranță prin care acorda dreptul de liber exercițiu și celorlalte confesiuni. Lucrările de construcție au început în anul 1784 și au fost finanțate de “norodul drept credincios, neunit grecesc, românesc și sârbesc”.   


Biserica cu Lună 

De altfel, implicarea celor trei comunități avea să fie recunoscută prin oficierea cântării liturgice, până în anul 1900, în limbile română, sârbă și greacă. Sfințirea bisericii ortodoxe are loc în anul 1832, an în care este finalizată pictura interioară. Biserica, singura din Orașul Nou cu un turn impunător, a stârnit reproșuri și proteste, fiind considerată o sfidare a realităților istorice. Pictura s-a putut realiza doar prin implicarea comunității, ajungându-se până la ipotecarea averilor pentru obținerea banilor necesari. Fiind vorba de o clădire cu  destinație religioasă, aici nu mai poate fi vorba de stilul secession, ci de un clasic stil baroc. În interior se respectă stilul bizantin. Biserica are hramul Adormirea Maicii Domnului și în tâmpla iconostasului putea fi văzut un portret al lui Horea, singura reproducere autentică a chipului acestuia (în prezent pictura este în muzeul Episcopiei Ortodoxe). Denumirea de “Biserica cu Lună” datează din 1793 când în turnul bisericii este instalat un orologiu și un mecanism care indică fazele lunii, rotindu-se în jurul axei sale în 28 de zile. Mecanismul cu un diametru de 1 m este unic în Europa. Biserica devine catedrală episcopală în anul 1921. Trebuie menționat faptul că Biserica cu Lună este singura clădire care a scăpat din incendiul din anul 1836, incendiu ce a distrus peste 100 de case în Orașul Nou, inclusiv toate clădirile din jur. Din păcate, fotografia făcută este mai puțin spectaculoasă deoarece vizita mea a coincis cu luna neagră.


Biserica cu Lună 

 Biserica Sfântul Nicolae, ridicată vizavi de Biserica cu Lună pe locul unei mici biserici greco-catolice, a avut destinația de   catedrală greco-catolică, fiind primul edificiu religios al acestei comunități ridicat în Oradea. Construcția în stil baroc clasicizant începe în anul 1800 și este finalizată zece ani mai târziu. În anul 1836 este distrusă de incendiu iar refacerea ei, realizată cu mari eforturi, se întinde pe aproape patru decenii, fiind finalizată în 1870. Actuala formă a turnului este definitivată în 1910-1912, fiind conceptul unui arhitect italian.

Biserica Sfântul Nicolae 

 Casa Kovats a adăpostit prima farmacie a Oradei, Crucea de Aur, deschisă în 1742 și mutată în Piața Unirii în anul 1840. Ridicată în stil neoclasic pe terenul dintre Biserica Sfântul Nicolae și Episcopia Greco-Catolică după incendiul din 1836, casa Kovats este cea mai impresionantă clădire civilă construită la începutul secolului al XIX-lea. 

Casa Kovats, în plan secund turnul bisericii Sfântul Nicolae 

 Palatul Episcopal Greco-Catolic, este strâns legat de destinul episcopiei greco-catolice. Inițial, pe respectivul amplasament era ridicată casa parohială a Bisericii romano-catolice Sfântul Ladislau care a trecut în proprietatea lui Moise Dragoș, primul episcop greco-catolic titular la Oradea. Până în 1875 clădirea a suferit diverse modificări. Ctitorul palatului a fost episcopul Demetrie Radu care s-a preocupat de ridicarea unor edificii noi, de repararea celor vechi și de îmbogățirea patrimoniului eparhiei. Demolarea parțială a vechi clădirii a început în 1903 și în numai doi ani, noua clădire a fost ridicată, folosindu-se combinații de elemente romanice, bizantine, neogotice. În 1948 palatul a fost confiscat de regimul comunist și utilizat ca școală populară de artă și bibliotecă municipală începând cu 1952. În 1992 a fost restituit comunității greco-catolice. 

Palatul Episcopal Greco-Catolic


În 1692 orașul a fost recucerit de trupele austriece, fiind finalul unui pașalâc înființat în 1660, după asediul și căderea Oradei sub controlul turcesc. Prima biserică romano-catolică a fost ridicată în cartierul Olosig și, după un timp, s-a dovedit necesară ridicarea unei noi construcții care să preia și rolul de biserică episcopală. Biserica Sfântul Ladislau, ridicată în stil baroc între 1720-1733 a funcționat ca și catedrală romano-catolică până în 1780, făcând tranziția între vechea biserică din cetate și cea actuală din Complexul Baroc. Turnul este finalizat între anii 1790-1800. 

 Biserica Sfântul Ladislau 

 Datele despre construcția bisericii nu sunt foarte clare, existând informații contradictorii. Dedicată sfântului fondator al așezării, biserica are cel mai vechi altar din Oradea (sfințit în 1730) funcțional și astăzi în aceeași formă și fond. Legenda spune că, aflat la vânătoare prin ținut, Regele Ladislau al Ungariei a ajuns într-un loc de o frumusețe aparte în zona fortăreței Bihor. A numit locul Varad și a poruncit ridicarea unei mânăstiri în care, după moarte, trupul său să-și găsească odihna veșnică. Ceremonia de canonizare a avut loc în anul 1192 și exista obiceiul ca, după încoronare, fiecare nou rege să facă un pelerinaj la mormântul lui Ladislau. 

Palatul Primăriei
 Palatul Primăriei a fost ridicat pe locul vechii reședințe episcopale catolice din dorința de a oferi orașului o clădire administrativă pe măsură. După finalizarea demolării, în anul 1902, a început ridicarea noului sediu, proiectul fiind o îmbinarea a celor trei proiecte finaliste ale concursului organizat cu acest scop. În doar doi ani clădirea este inaugurată. 

Palatul Primăriei 


Elementul caracteristic este Turnul cu ceas, înalt de 50 m, care a servit ca punct de veghe pentru pompierul de serviciu al orașului. Incendiile erau anunțate prin bătăi de clopot, direcția fiind indicată pe timp de zi prin arborarea unui steag roșu sau cu ajutorul unui reflector în timpul nopții. Ultimul etaj găzduiește ceasul mamă, un orologiu cu patru cadrane îndreptate spre cele patru puncte cardinale. Fiecare sfert de oră este marcat prin bătăile unor ciocane, ora fixă fiind întâmpinată cu Marșul lui Iancu. Zbuciumatul an 1944 a lăsat urme fie de gloanțe (vizibile și în prezent), fie ale unui incendiu ce a distrus acoperișul și ultimul etaj. Refăcut și reabilitat, Turnul cu ceas și Palatul Primăriei, cu excelentă amplasare pe malul Crișului Repede, își încântă privitorii. 

Palatul Primăriei
Următoarea destinație : zona centrală pietonală a Oradei. Dar nu numai.