Bun venit !

Dacă vă place (și vă place !) să hoinariți, dacă sunteți (și sunteți !) mici exploratori, dacă aveți (și aveți !) curaj de cercetaș, nu mai stați pe gânduri.

joi, 11 august 2016

Cum să estimăm timpul în care parcurgem un traseu

 Prima regulă a unui drumeț instruit este să se informeze cât mai în detaliu asupra traseului pe care îl va parcurge. 
 Alegerea traseului se supune mai multor criterii. 
 1.    Distanță
 Pentru ieșirile scurte, de maxim 2 două zile, ne alegem în general trasee aflate în apropiere. Nu vei ajunge niciodată să pleci din București, să urci pe Pietrosul Rodnei și să te întorci acasă într-un singur week-end. Sau poți forța , dar vei fi un zombi și nu vei înțelege nimic din ceea ce ți se întâmplă.
 2.    Inedit
 Fiecare excursie trebuie să aducă ceva nou. Poate fi același masiv muntos și același vârf, dar urcat pe o variantă nouă. Poți pacurge același traseu, dar în alt anotimp. Sau pur și simplu pot fi locuri noi, prin care nu ai mai călcat și pe care vrei să le cunoști.
 3.    Notorietate
 Mi se întâmplă adesea să aud de vreo cascadă, vreun lac, un vârf, o pădure, o cetate, niște chei și să doresc să le văd. Cu cât un obiectiv este mai vizitat, cu atât mai multe informații vei găsi despre el. Sau poate nu ai auzit de ceva anume, dar îți dorești să mergi într-un anumit loc și începi să cauți ce este de vizitat în apropiere.
 În fine, mai sunt și alte criterii în funcție de care îți poți alege destinația unei drumeții.
Când ți-ai ales un traseu trebuie să știi :
-      Punctul de plecare (intrarea în traseu)
-      Marcajul
-      Gradul de dificultate
-      Durata
-      Punctul de sosire
 Toate aceste informații le afli din hărți, cărți de specialitate sau online, de altfel cel mai răspîndit mod de informare.
 Dintre informațiile de mai sus, cele supuse subiectivismului  sunt durata și dificultatea traseului.
 Trebuie să știți că timpul de parcurgere a unui traseu este dat de ritmul unui drumeț cu o condiție fizică medie, echipat corespunzător, ce se deplasează fără pauze mari, cu bagaj minim, în condiții de vară, normale. Aceste valori este bine să le luați din cărți, hărți sau indicatoare (deși am întâlnit și unele mincinoase).  Pe net mi s-a întâmplat să găsesc diferențe semnificative, de la simplu la dublu, în cazul unor trasee.  




 Dacă știți că vă mișcați bine și sunteți echipat, rucsacul este ușor și faceți o drumeție de vară,  adăugați o oră la timpul de pe hartă. Poate doriți să admirați un peisaj, poate sunteți un fotograf pasionat sau poate pur și simplu, după pauza de masă, leneviți puțin. În cazul în care reveniți pe același traseu, trebuie să știți că timpul de întoarcere va fi mai mic (poteca este cunoscută, ați făcut deja poze, de obicei întoarcerea înseamnă coborâre).
 În situația în care nu știți măsura forțelor voastre, este bine să vă fixați puncte intermediare și să verificați dacă vă încadrați în timpul estimat. 
 Condițiile meteorologice influențează puternic viteza de deplasare. Un strat de zăpadă mare prin care trebuie să tăiați potecă mărește timpul de parcurgere al unui traseu. Mi s-a întâmplat ca în prima parte a unei drumeții, iarna, pe o potecă bătătorită, să mă încadrez în timpii regulamentari, însă porțiunea în care zăpada a fost neatinsă să o parcurg într-un interval de 1,5 ori mai mare (3 ore în loc de 2). Ploaia, viscolul, grindina, ceața pot opri o drumeție. 
Un rucsac încărcat înjumătățește viteza de deplasare. Oricât de bine pregătiți fizic ați fi, gândiți-vă că organismul are, brusc, de cărat încă 10-15-20 de kilograme cu care nu este obișnuit. Experiența vă ajută să strângeți din dinți și să vă gestionați mai bine resursele, dar nu vă va împinge de la spate.
 Un om se deplasează pe drum drept cu 4-5 km pe oră. Vorbim de un mers alert, nu alergare, nu plimbare. Sigur, înclinația unei pante este o frână puternică, dar trebuie să știți că, pe verticală, într-o oră se pot câștiga 300 m diferență de nivel. De aceea cei 1300 m diferență de nivel între Bușteni și platoul Bucegilor se urcă în 4 ore.
 Așa cum am spus, întoarcerea de cele mai multe ori înseamnă coborâre. De aceea majoritatea indicatoarelor arată timpi inferiori pe celălalt sens. Sigur, ne vom deplasa mai repede însă țineți cont de faptul că ați supus deja organismul unui efort. În medie, puteți să scădeți o oră din timpul de urcare. Da, vremea și greutatea rucsacului influențează.
99,99 % din drumeți nu călătoresc singuri. Cu cât grupul are mai multe ieșiri împreună, cu atât este mai sudat și mai omogen în deplasare. Calculați-vă deplasarea în funcție de mersul celui mai slab pregătit, nu după fruntași. Dacă nu faceți asta, cei din urmă nu vor agrea drumeția dintr-un sentiment de frustrare, iar cei din față își vor pierde răbdarea. Este o dovadă de spirit de echipă să mergeți grupați. În fond asta înseamnă socializarea și sunt convinsă că excursiile le faceți alături de prieteni (deci aveți motive să stați împreună), nu de dușmani. 
 Important este ca, atunci când apar probleme fizice, când vremea este nefavorabilă și nu vă simțiți în siguranță, să vă întoarceți din traseu. Ocazii vor mai fi, important este să nu le pierdeți prin accidentări care puteau fi evitate.

 Pe munte a renunța nu înseamnă ratare, ci înțelepciune.

vineri, 17 iunie 2016

Cum să ne alegem încălțămintea de munte

  Poate cele mai importante obiecte din echipamentul tău de munte sunt încălțările. De ele depind atât parcurgerea în siguranță a unui traseu cât și starea celui care călătorește. Sunt sigură că știți ce înseamnă o încălțăminte nepotrivită, care alunecă, strânge, bate, roade, încinge piciorul și care poate să-ți afecteze mersul. Dacă ai experimentat toate astea în zona urbană, să știi că pe munte distanțele sunt mai mari, terenul mai accidentat și farmaciile care vând plasturi lipsesc.
  Pentru a nu strica o excursie și a evita răniri inutile, este bine să-ți cumperi, cu cap, încălțămintea.
  În marea majoritate a cazurilor aceasta înseamnă bocanci și principalele două criterii de evaluare sunt tipul de talpă (de la flexibilă la rigidă) și anotimpul pentru care au fost făcuți.

bocanc 3 sezoane (foto www.directorproduse.ro)

  Cei mai folosiți sunt bocancii de 3 sezoane. Asta înseamnă că de primăvara până toamna poți să-i porți cu încredere. Din experiență spun că, atât timp cât nu alegi lucruri prea dificile de făcut, poți să-i folosești și în timpul iernii. Începătorilor le recomand ca aceștia să fie primii bocanci cumpărați pentru că acoperă toate necesitățile de călătorie montană mai ales că astfel de produse nu sunt tocmai ieftine.
  Cu cât o talpă este mai rigidă, cu atât ea te ajută să mergi mai bine pe pante accentuate, cu stâncării și grohotișuri. Rigiditatea însă poate fi supărătoare pe zonele de plat. Personal, mă simt confortabil cu o talpă semirigida care îmi lasă piciorul să se miște mai natural dar, în același timp, mă ajută pe porțiunile mai dificile. Chiar și așa, seara, la sfârșit de tură, tot mai simt nevoia unui masaj al tălpilor.
  Bocancul de primăvară-vară-toamnă trebuie să depășească glezna tocmai pentru a prinde bine piciorul și a oferi stabilitate. Când îi probați strângeți bine șireturile și verificați cât de bine vă susțin încheietura.
  Dacă vă doriți un confort sporit și o amortizare, puteți folosi branțuri detașabile. Acestea se cumpără separat și este vital să le aveți atunci când cumpărați bocancii pentru a le putea proba împreună.
  Este bine ca bombeul să fie întărit și protejat cu o membrană de cauciuc. Unele variante oferă același tip de protecție și călcâiului.

bocanc iarnă (foto www.attasport.eu)


  Bocancii de iarnă sunt o variantă mai înaltă, impermeabilă, mai călduroasă, cu o talpă rigidă care are un profil special ce face ca bocancul să fie mai aderent. Materialul din care sunt confecționați  este mai gros (se folosește chiar și plasticul în unele cazuri – de aceea unii par clăpari). Trebuie să țineți cont de faptul că dacă apa de afară nu poate intra, nici transpirația din bocanc nu poate ieși, așa că atenție la tipul de șosete folosit. În marea lor majoritate bocancii de iarnă sunt galoșați (sunt îmbrăcați cu un brâu de cauciuc care îi protejează) și permit prinderea coltarilor. Talpa rigidă permite săparea treptelor în zăpada înghețată și susținerea piciorului în zonele mici de sprijin. Faptul că sunt mai înalți, pe lângă siguranța suplimentară oferită (protejează glezna de eventualele entorse) asigură și o mai bună protecție împotriva umezelii și frigului (un pantalon de corp poate intra liniștit în bocanc). Da, probabil că vi se va părea că mergeți ca un scafandru arhaic pe fundul oceanului (știți voi costumele acelea cu cizme de plumb), dar vă veți obișnui repede și vă veți bucura de avantajele oferite.  Fiind bocanci mai tehnici, costă pe măsură și de aceea, dacă excursiile voastre de iarnă înseamnă poteci prin pădure și pante ușor înclinate, puteți folosi fără probleme bocancii clasici. 

semigheată (foto www.proalpin.ro)

  Nu pot să nu discut și de încălțămintea de vară, care a câștigat adepți în ultimul timp. Am văzut sandale cu talpă aderentă, dar nu le-aș recomanda decât pentru plimbări pe drumuri forestiere. Puteți folosi cu încredere variantele tip semigheata. Seamănă foarte mult cu bocancii (au talpă aderentă însă mult mai flexibilă), sunt confecționate din materiale respirabile, nu depășesc glezna și sunt mult mai ușoare. Flexibilitatea și subțirimea tălpii te pot deranja pe anumite suprafețe (ei, cum e să simți în tălpi pietrele pe care calci). Oricât de vară ar fi, pe munte nu vei întâlni călduri năucitoare care să necesite o încălțăminte decupată. De aceea puteți lăsa bocancii de vară la sfârșitul listei de cumpărături și doar ca o completare a echipamentului. Dacă sunteți siguri că nu veți face drumeții în timpul iernii (nici nu știți ce pierdeți !) sau pe vreme urâtă (ploaie, noroi, etc) puteți să treceți direct la încălțămintea de vară. Căutați una comodă, dintr-un material care să permită respirația, cât se poate de impermeabil. Un pont (care se potrivește de altfel tuturor categoriilor de bocanci) : verificați ca limba să fie parte integrată a bocancului deoarece protejează foarte bine în caz de umezeală.

 limbă integrată (foto bocancidemunte.ro )

  Cel mai bun bocanc este cel care ți se potrivește și poți să-l găsești din prima sau după mai multe încercări. De aceea, pentru primele ieșiri este bine să folosești o variantă mai ieftină și apoi să-ți analizezi mersul și să îți dai seama ce anume  i-a lipsit bocancului pentru ca totul să fie perfect. Lucrurile se învață în timp, prin experiență. 
  Este perfect să cauți informații pe internet, dar limitează-te la asta. Nu cumpăra bocancii de la magazinele online, oricât de atrăgător ar fi. Dacă ești îndrăgostit de o anume marcă, nu e rău să prospectezi piața deși diferențele de preț dintre vânzători nu sunt semnificative. 
  Nu strică să probezi mai multe variante. Eu așa mi-am ales bocancii cu talpă semirigidă, încălțată în fiecare picior cu alt tip de bocanc, făcând comparații iar când am crezut că am găsit ceea ce căutam, am cerut perechea și m-am plimbat prin magazin pe vârfuri, în călcâie, m-am aplecat, răsucit, am ridicat picioarele, le-am scuturat, am verificat aderența tălpii, mă rog, am încercat să reproduc situațiile pe care le-aș întâlni în natură.
  Indiferent de anotimpul în care faci achiziția, ia cu tine un ciorap pe care vrei să-l folosești pe munte, nici de lână, dar nici subțire și încalță-l când faci proba. Piciorul trebuie să stea lejer, în spatele călcâiului să-ți intre degetul arătător, iar atunci când strângi bine șireturile, bocancul să nu-ți joace în picior. Gândește-te că vei sta multe ore încălțat, picioarele se vor umfla, iar la coborâre degetele vor avea de suferit.
  Și, apropo de umflatul picioarelor, cel mai bine este să mergi la cumpărături seara.
  O altă calitate a unui bocanc este greutatea redusă. Sigur, cu cât bocancul este mai specializat și destinat turelor din sezonul rece, cu atât va fi mai greu. Nu trebuie să uităm că fiecare kilogram în plus contează, indiferent dacă acesta este în rucsac sau în bocanc.
  Nu vreau să aduc în discuție materialul din care este confecționată încălțămintea. Poate fi natural sau sintetic, importante sunt impermeabilitatea și respirabilitatea. Informații se pot găsi pe internet, pe site-urile producătorilor sau pe forumuri. 



  Cel mai important lucru este să nu aveți supra-așteptări de la bocancii voștri. Orice bocanc se poate uda în anumite condiții, orice talpă poate aluneca într-o anumită situație iar un bocanc bun nu merge de unul singur pe munte. Am întâlnit persoane care, deși încălțate prost (din punct de vedere al regulilor de drumeție), s-au descurcat admirabil și persoane cu ultimul răcnet în picioare care nu au făcut față unor simple traversări de pantă. O încălțăminte bună nu te face montaniard, ci doar te ajută să fii unul mai bine pregătit.
  Bocancii noi pot fi mai nărăvași la prima purtare așa că nu vă planificați ture lungi cu noutăți în picioare. Făceți-le rodajul pe trasee de dificultate medie, nu foarte lungi și luați-vă încălțăminte de schimb pentru cazurile extreme.

  Toate bune, însă după ce vă cumpărați bocancii musai să învățați să-i întrețineți. Cu cât veți avea mai multă grijă de ei, cu atât veți petrece mai mult timp împreună pe cărări de munte.
  Indiferent de materialul din care sunt confecționați, nu spălați bocancii în mașina de spălat. Detergenții, centrifugarea, temperatura nepotrivită a apei le vor distruge chiar acele caracteristici pentru care i-ați cumpărat. Este suficient să îi ștergeți de noroi cu o lavetă umedă sau să-i periați bine de praf. 

(foto www.magazinoutdoor.ro)

  Dacă s-au udat nu îi uscați pe calorifer, sobă sau altă sursă de căldură. Scoateți branțul, deschideți-i cât mai larg și lăsați-i să se usuce într-un loc aerisit pentru a preîntâmpina mirosul neplăcut. Puteti să folosiți diverse substanțe care impermeabilizează bocancii, dar vă rog să citiți cu atenție instrucțiunile de folosire ale acestora, inclusiv tipul de material pe care se pot aplica. Pentru a usca mai repede interiorul puteți să introduceți în bocanci săculeți cu substanțe care absorb umezeala. Un exemplu foarte la îndemână este nisipul pentru pisici (bentonită sau silicat). 
  În special pe timpul iernii este indicat să folosiți parazăpezi care protejează partea de sus a bocancului și împiedică pătrunderea apei. Un sfat : vara nu lăsați acasă parazăpezile, ele te protejează la fel de bine și de noroi sau de pietricele mai curioase care vor să-ți intre în încălțări. 

(foto www.proalpin.ro)

  Atunci când sunt în repaos, depozitați boncancii într-un loc fără umezeală, cu o temperatură constantă iar pentru păstrarea formei puteți să-i îndesați cu ghemotoace de ziar. 

  Da, ideal este să aveți mai multe perechi pe care să le rotiți pentru a preveni uzura, însă este un punct mai greu de realizat. Este destul de cheltuitor să ai trei perechi pentru trei sezoane (iarnă, primăvară-toamnă și vară) ce să mai spun de trei perechi pentru același anotimp. Pentru a le prelungi viața vă pot recomanda însă să-i folosiți pentru scopul pentru care au fost creați, adică pe munte. Știu că iarna, pe ghețușul din oraș, bocancii par o alternativă bună, însă nu pentru asta i-ați luat. Iar dacă sunteți fericitul posesor al mai multor tipuri de bocanci, folosiți-i în sezonul pentru care au fost concepuți. Vara nu veți merge confortabil încălțați cu bocanci de iarnă și nu vreau, Doamne ferește, să mă gândesc nicio clipă că ați pleca iarna pe munte încălțați în sandale.
Nu uitați : dacă vă găsiți bocancii perfecți, veți fi turiști fericiți. 

foto vienela.ro


PS : Acest articol nu promovează nicio marcă de încălțăminte, în fotografii nu apar proprietățile personale (cu o singură excepție), imaginile sunt preluate de pe site-uri de specialitate pe care le-am menționat pentru că așa e frumos.   

luni, 30 mai 2016

Diham, Grecului și Postăvaru - în căutarea zilei fără ceață


Capitolul 1 - Here I go again

 Nu știu cum de a ieșit așa în acest an. Poate că vremea frumoasă pe care am avut-o până acum s-a răzbunat. Nu știu. Știu doar că în primele trei ieșiri ale anului am avut parte de ceață, nori, fulguială, ploaie și vizibilitate spre 0. 
 Din această cauză, pentru a nu vă stresa cu imagini încețoșate, am zis să fac un pachet din primele trei luni ale anului și să le prezint la promoție. 



 Dacă vreți să știți ce am făcut în ianuarie, ei bine, am fugit în căutarea zăpezii pe acolo pe unde ne așteptam să o întâlnim. Dacă anul trecut am înotat în zăpadă (uite cum a fost ), uite că de data asta am căutat-o cu insistență. 
 Am zis : ce frumos traseu putem face, în circuit, plecând de la Gura Diham, vizitând pe rând Dihamul, Pichetul Roșu și Poiana Izvoarelor ! Ce minunății de Colți de Morar vom vedea ! Da, sigur, pe hârtie planurile sunt întodeauna roz.  



 Vremea a fost închisă de la bun început, asta ca nu cumva să avem vreo speranță că vom avea vreun pic de vizibilitate spre creste. Cam rece și uscat. Ba chiar e primul an în care nu prea văd zăpadă la Gura Diham. În fine, ne echipăm și plecăm pe triunghi albastru spre Cabana Diham. 
 Fac o paranteză pentru a spune din nou că urcușul de aici îți taie răsuflarea și că aproape orice traseu ai face, după ce scapi de această bucată, pare floare la ureche. Poate este lipsa de încălzire : te dai jos din mașină și dai piept cu muntele. Poate e efectul psihologic al coamei care se așează în calea visurilor tale care se cred capre negre.  
 În fine, întodeauna când plec de aici, trag aer sănătos în piept și îmi așez cu grijă răbdarea la locul ei. 



 Calvarul ăsta se termină exact acolo unde potecile se despart. Pe dreapta traseul duce la Diham prin Șaua Baiului, ocolind Vârful Diham, prin stânga ajunge mai întâi la Poiana Izvoarelor și apoi la Pichetul Roșu unde se mai împarte în trei că așa îi stă frumos. Pe vremuri aflată pe graniță, poiana era unul din punctele de pe Drumul Grănicerilor, probabil unul mai ridicat în grad de vreme ce a primit numele de pichet. De aici una urcă pe Bucșoiu până la Mălăiești ( cu ramificația de rigoare spre vârful Bucșoiu), una duce la Bușteni, străbătând pădurile de la poale de munte și traversând Poiana Coștila (traseul pe care anul trecut, parcurgându-l în sens invers, am înotat în zăpadă) și alta care înconjoară Căpățâna Porcului în drumul ei spre Diham. 



 Pornind pe triunghiul albastru am urcat pe lângă Valea Seacă a Baiului până în Șaua Baiului. De aici pe dreapta pleacă traseul care trece pe lângă vânătorii de munte și coboară în Azuga. Drept înainte, după ce se trece de Forban, se poate ajunge în Predeal undeva pe drumul spre Pârâul Rece, în zona La Șipote. Iar spre stânga este cărarea noastră spre Diham. Cărare este un pic impropriu spus deoarece între timp s-a făcut drum forestier în toată regula, chiar dacă încă destul de nărăvaș și acceptabil doar mijloacelor specializate în așa ceva.  



 Până la cabană mai este un pas, fie doi. De ceva vreme zăpada apăruse sub picioarele noastre. Brazii erau și ei decorați de sărbătoare. Frigul devenise mai prezent. Ceața se agăța în continuare de orice ridicătură apărută în cale, nouă intrându-ne în ochi. Pauză la cabană, mâncăm, bem un ceai. 



 Deși pe afară părea pustiu, întâlnindu-ne pe drum doar cu o mână de copii aflați în cantonament și fugăriți de antrenori, în cabană este plin. Toate mesele ocupate, oameni flămânzi înghițind ciorbe și fripturi. Suntem cu patrupedele așa că rămânem afară spre binele tuturor.



 Nu pierdem foarte multă vreme și o pornim pe punct roșu spre Pichet. Cărarea este făcută, este ceva gheață pe ea, dar nesemnificativă. 
 Acest traseu este unul din traseele prin pădure pe care le consider perfecte. Nu prea urci, nu prea cobori. Traversezi câteva văi pietroase ca să ai și senzație de aventură. Pe caniculă brazii te protejează de arsura soarelui. Pe viscol aceeași brazi te feresc de palele puternice de vânt. Primăvara mirosul proaspăt te însoțește iar toamna culorile îți încântă ochii. Iar din loc în loc ai mici ferestre prin care poți admira culmile Bucșoiului. 



  Prin pădure ceața nu este atât de deasă, așa că ne deplasăm fără probleme. 
 Aproape de Pichetul Roșu începe să ningă, o ninsoare când apoasă când înghețată, de nu mai știi dacă este iarnă sau ba. 
 În poiană facem poza de rigoare la stâlpul indicator. 



 De aici până la Gura Diham nu este decât o formalitate. Poteca este bătută, iar zăpada se împuținează pe măsură ce coborâm. Trecem rapid pe lângă Poiana Izvoarelor, cabană în care nu am intrat niciodată, așezată fiind prea aproape de nodul de început al traseelor.  
 Și așa am început anul,căutând zăpadă și ceva priveliști, primind în schimb ceață, nori și zgribuleala. 


Caseta tehnică :



- Locație : Bucegi 
- Punct de plecare : Gura Diham 
- Acces : drum forestier, ramificație din DN1 , Bușteni – Gura Diham, neasfaltat 
- Traseu : Gura Diham – Șaua Baiului – Diham – Pichet Roșu – Poiana Izvoarelor – Gura Diham 
- Grad de dificultate : ușor 
- Altitudine minimă : aproximativ 980 m 
- Altitudine maximă : aproximativ 1.450 m 
- Diferență de nivel : 470 m 
- Lungime : 11 km 

- Marcaj : 

* triunghi albastru Gura Diham – Diham, 
* punct roșu Diham – Pichet Roșu,
* bandă roșie Pichet Roșu – Poiana Izvoarelor – Gura Diham
- Durată : 5 ore


  
Capitolul 2 - El Greco

 Când am plecat spre Vârful Grecului în februarie, prognozele ne spuneau "ploaie". Încăpățânați fiind, nu le-am băgat în seamă. Făceam pentru prima dată după multă vreme un traseu nou-nouț, traseu descoperit de curând în căutările mele de ceva de o zi, low-cost, pretabil iarna, cu vedere. 



 Vârful Grecului respectă de minune toate cele de mai sus, fiind situat la vreo 2 ore de Azuga, având o perspectivă extraordinară spre Bucegi și putând fi un punct al unui traseu cu plecare din Azuga și sosire în Bușteni. Cu siguranță însă, anotimpul ideal pentru El Greco (așa cum l-am botezat eu) este toamna.  



 Se pleacă practic din spatele gării din Azuga și, în mare parte, se urmează un drum forestier printr-o pădure de foioase, urmând marcajul triunghi galben care mai bălăurește puțin printre copaci. Autostrada asta se termină într-o mică șa de unde traseul începe să urce un pic mai pronunțat, orientându-se spre stânga. 



 Până aici am înotat în noroaie, puțin amenințați de câțiva stropi de ploaie, apoi am găsit zăpadă, prin unele locuri suficientă cât să spunem că e iarnă. 



 Ascuns printre rădăcinile unui copac, aproape lipit de trunchi, vedem un vestitor al primăverii, cam grăbit, ieșind curajos din zăpada de o palmă. Sesiune foto până ne îngheață mâinile căci între timp picăturile s-au transformat în fulgi, vântul a început să adie și ceața să coboare, luând cu ea și temperatura. 



 După urcarea de pe Valea Grecului, în scurt timp întâlnim ramificația spre Predeal (traseu marcat cu bandă albastră care se continuă pe Clabucetul Baiului până aproape de Cimitirul Eroilor) și nu știu de ce, cred că și acea porțiune este la fel de frumoasă.  



 Când ajungem în Șaua Grecului parcă am înota în lapte. Jos zăpada crescuse până aproape de genunchi (e drept că doar în unele zone în care vântul depozitase omătul). Sus ... Ei bine nu prea știu ce era sus căci vizibilitate nu era deloc. Probabil că așa te simți și în iglu când oriunde ai întoarce ochii dai de alb. 



 Planul era să urcăm pe vârf, aflat în stânga traseului ce duce de aici, peste Vârful Leuca Mică și pe lângă vânătorii de munte, în Șaua Baiului de unde se poate coborî în Bușteni. De pe vârf, într-o zi senină, ai priveliște tip 360, cu Bucegi, Postăvaru, Baiului. Nu a fost să fie ziua noastră. 



 Hotărâm să ne întoarcem, după ce mâncăm într-un loc ferit de vânt. Când ajungem în Azuga ni se pare prea devreme pentru întoarcere, așa că ne oprim în Bușteni pentru o vizită la Castelul Cantacuzino. Prieten vechi, castelul ne întâmpină cu aceeași ghizi amabili care ne povestesc pe îndelete cum a apărut castelul, cine era Nababul, cât de mare era averea sa și ce s-a întâmplat cu toate minunățiile de acolo de-a lungul vremii care nu a fost prea darnică și prea liniștită cu noi. În fine, povești despre castel puteți citi aici sau, cel mai bine, dați o fugă până acolo. 



 Având în vedere vremea și locurile, aș spune că în februarie a fost vizita în Narnia. Nu am intrat noi prin dulap și nu ne-am intalnit cu vrăjitoarea Jadis, dar l-am avut pe leul Aslan în inimi. 


Narnia de la Cantacuzino (foto Tibi)

Caseta tehnică :


- Locație : Munțtii Dihamului 

- Punct de plecare : Gara Azuga 
- Acces : DN1 , Azuga 
- Traseu : Azuga – Șaua Grecului - retur
- Grad de dificultate : ușor 
- Altitudine minimă : aproximativ 940 m 
- Altitudine maximă : aproximativ 1.385 m 
- Diferență de nivel : 445 m 
- Lungime : 5,5 km 



- Marcaj : triunghi galben 

- Durată : 4 ore  


Cu galben - traseul din ianuarie Cu roșu - traseul din februarie

Capitolul 3 - Take me to the mountain

 Pentru că între timp se cam făcuse de martie, am ales ca în prima lună de primăvară să ne plimbăm puțin tot prin locuri noi. Cum niciodată nu mersesem pe Postăvaru, nu prea am avut dificultăți în a alege destinația. Inițial am vrut să urmăm Drumul Roșu iar, după un popas la cabană, să urcăm pe vârf pentru, ce credeți, panoramă. Lucrurile simple se pot complica însă foarte mult. În primul rând pe Drumul Roșu am plecat în direcția greșită pentru că pur și simplu nu am văzut marcajul din dreapta ci doar pe cel din stânga. Așa că după vreo 10 minute realizez că nu urcăm deloc, ceea ce nu trebuia să se întâmple. 



 Schimbăm direcția și schimbăm și marcajul, trecem de la crucea roșie la triunghi galben și suim spre Postăvaru pe varianta Sulinar. Poteca se strecoară pe lângă pârtie și presupune ceva efort deoarece nu are curbe generoase ci este de-a dreptul pieptișă. Zăpada, așa cum ne-a obișnuit anul acesta, ioc. Pe măsură ce urcăm apar însă câteva limbi de omăt, dublate de gheață, ceea ce nu este foarte plăcut dar nici imposibil de străbătut. 



 Trecem la zona de conifere și ne strecurăm printre brazi. Ajungem la refugiului salvamont care ne pândește de undeva de sus, de pe ramificația traseului spre Peștera de Lapte. Suim în continuare și în câteva minute ieșim într-un drum forestier, plin de marcaje.  
 De aici se poate coborî în Timișul de Jos prin Valea Lamba Mare (marcaj cruce albastră). Pe bandă albastră se poate ajunge în Brașov pe mai multe variante, după Vârful Crucurul Mare potecile ramificându-se spre Răcădău, Poiana lui Stechil, Schei, Noua (prin Piscul Lung), Dârste sau Dâmbul Morii. 
 Văzut așa, Postăvaru și Poiana Brașov par un imens labirint greu de rezolvat. 



 Ieșim din pădure și  facem dreapta spre Poiana Ruia, urmând varianta cuminte spre cabană, variantă care întretaie pârtiile de schi. Vremea s-a închis, este rece, ceața coboară. Pe pârtii trec din când în când schiori. Se vede că sezonul nu a fost deloc bun. Lacul din care se produce zăpada artificială în caz de nevoie e aproape gol.  



 Când ajungem la cabană dăm cu ochii de primele flori de primăvară, cu excepția ghiocelului curajos văzut în februarie în drum spre Vârful Grecului. Câteva brândușe scot capul dintre ierburi.  
 Reușim să scoatem și noi capul printre cețuri preț de o clipă pentru a admira Bucegii. Frumos, frumos, dar vremea e zgârcită și acoperă totul cu o perdea de nori joși, prevestitori de precipitații. 



 Intrăm în cabană pentru masă. Da, cu tot cu patrupezi și aici trebuie să recunosc că m-au surprins. Jos pălăria pentru Cabana Postăvaru care înțelege că un câine face parte din familie și că dacă a urcat cot la cot cu stăpânul său înseamnă că merită același tratament. Ne-am simțit excelent acolo, mâncarea a fost foarte bună, interiorul primitor, oamenii relaxați, adică normalitate. 



 Ne odihnim puțin ca să se așeze bunătățile mâncate și hotărâm să ne întoarcem pentru că până pe vârf mai aveam de hălăduit vreo 2 ore și, ajunși acolo, nu ne-am fi văzut decât propriile degete ținute în apropierea ochilor. 



 Începe să ningă viscolit și savurăm din plin momentul în care ieșim de pe drum și intrăm în pădure unde suntem protejați de vânt. Când ajungem la refugiu hotărâm să vizităm Peștera de Lapte. Urcăm puțin și apoi o ținem pe curbă de nivel și ușoară coborâre. 



 Poteca este prietenoasă, la un moment dat dispare și zăpada și întâlnim un indicator care ne spune că nu trebuie să ne întoarcem la Sulinar pentru a ajunge în Poiană, ci putem să terminăm traseul în circuit ce trece prin fața peșterii și coboară apoi prin Poiana Drester și Vâlcelul lui Schmautz, aducându-ne nu departe de destinație. 
 Perfect! Până la peșteră mărșăluim cam o oră. Ajunși, începem să o explorăm și să facem fotografii că doar asta ne place tare mult. 



 Aflată undeva pe la 1350 m altitudine, Peștera de Lapte a fost botezată după stratul alb de calcit depus. Nu este mare fiind compusă dintr-o singură sală, ușor accesibilă din potecă. Are o lungime de 175 m, o lățime de  14-20 m iar înălțimea poate varia de la 3 la 6 m. Intrarea se poate rata ușor dacă nu știi cum să te uiți în jur. La prima vedere pare doar o scobitură în perete de stâncă. Lumina diurnă poate ajunge în interior până la 20 m și de aceea este bine ca pentru vizitare să aveți lanterne. 
 Cu niște ani în urmă se spunea că aici ar locui niște familii de lilieci, dar noi nu am întâlnit niciunul, fiind probabil goniți de turiștii zgomotoși. Peștera nu este bogată în formațiuni, iarna îmbogățind-o cu niște stalacmite de gheață în imediata apropiere a intrării. Dacă am fi avut mai mult timp, am fi explorat-o pe îndelete pentru a admira montmilch-ul (laptele de munte) de consistența iaurtului care se depune pe pereți. 



   Terminând cu sesiunea foto și văzând că timpul a cam zburat, dăm voinicește din picioare pentru a ajunge în Poiana Drester pe lumină. Coborârea nu durează mult. Suntem la 1300 m altitudine și până în Poiana Brașov mai avem de coborât încă 300 m diferență de nivel. Urmăm în continuare punctul albastru într-o coborâre abruptă pe Vâlcelul lui Schmautz. E cam alunecos, dar nu avem probleme. Ajungem în Poiană, dăm de un drum betonat pe care îl urmăm spre stânga, pe dreapta indicatoarele arătându-ne un traseu spre Pietrele lui Solomon. 
  Drumul betonat se termină într-unul forestier care ne duce în Drumul Roșu pe care l-am cunoscut dimineață. Suntem pe teren sigur și ajungem la mașini aproape fără să ne dăm seama.  



 Ei bine, cam asta a fost vizita în Postăvaru. Scurtă, pe alocuri frustrantă, însă ideea este că până acum l-am ignorat nemeritat. Este un ghem de trasee care trebuie desfăcut încet-încet. Neașteptat de frumos, nu-l voi ierta de promisiunea de panoramă din vârf.  


Piatra Craiului

   Caseta tehnică :


- Locație : Postăvaru 

- Punct de plecare : Poiana Brașov 
- Acces : DN1E , Râșnov  – Poiana Brașov, asfaltat 
- Traseu : Poiana Brașov – Sulinar – Poiana Ruia – Cabana Postăvaru – Refugiul Salvamont – Peștera de Lapte – Poiana Drester – Vâlcelul lui Schmautz – Poiana Brașov
- Grad de dificultate : ușor 
- Altitudine minimă : aproximativ 1.050 m 
- Altitudine maximă : aproximativ 1.600 m 
- Diferență de nivel : 550 m 
- Lungime : 13 km 
- Marcaj : 


* triunghi galben Poiana Brașov – Cabana Postăvaru – Refugiul Salvamont, 
* punct albastru Refugiul Salvamont – Peștera de Lapte – Poiana Drester – Poiana Brașov,
* bandă galbenă Poiana Brașov – Pârtia Bradul
* cruce roșie Pârtia Bradul – Poiana Brașov
- Durată : 8 ore