joi, 30 iunie 2011

Peripeții - episodul 5 : Pasiune și putere (varianta upgradată)

(Precizare : textul de mai jos este cel postat la 11 iunie, îmbogățit cu fotografii)

Nu știu cât de cunoscută este Grădina Botanică din Jibou și nici de ce nu se fac mai multe în acest sens. Dacă cineva ar dori vreodată să măsoare pasiunea unui om, atunci această grădină ar fi un etalon greu de egalat.



Serele

Amenajarea a început pe la sfârșitul anilor '50, când un grup de profesori și elevi, conduși de Vasile Fati (profesor de biologie, cum altceva !) a reușit să obțină aprobările necesare. S-a lucrat 9 ani pentru a transforma parcul din jurul liceului în grădină botanică.


Vechea clădire a liceului

De la ora 7 până la 19, în schimbul sumei de 5 lei, se pot vizita : serele botanice, galeria amazoniană, grădinile japoneze și grădina romană, zona de plante medicinale, cea de plante rare, sectorul paleontologic, lacul de acumulare, serele de microproducție, alpinarium. Mă opresc cu enumerarea, dar nu din lipsă de subiecte. Noi am reușit să vedem o parte din toate acestea.






Pavilionul amazonian

Pentru încântarea privitorului, lângă sere s-a amenajat un acvariu cu mai multe specii de pești, în special tropicali. Îl găsiți acolo și pe Nemo.





Din suprafața orașului de 2.600 de hectare, grădina deține 30. Păstrând proporțiile, Grădina Botanică din București ar fi trebuit să fie de treizeci de ori mai mare.


Grădina japoneză


Grădina japoneză


Grădina japoneză
În cartea de impresii cineva a dezvăluit singura reclamație posibilă : peștișorul de aur nu îndeplinește cele trei dorințe.


Profesorul Vasile Fati a avut mai mult noroc. Dorințele sale au fost împlinite.



Cu stimă pentru puterea cu care și-a urmărit pasiunea nu pot decât să spun : Jos pălăria, domnule profesor !

marți, 28 iunie 2011

Peripeții - episodul 4 : Padișul cochet

Miercuri după-amiază, după ce ne-am completat proviziile în Huedin, am pornit-o spre Doda Pilii, ultima localitate pe drumul spre Padiș. Din păcate nu ne-am putut respecta planurile. Drumul între Răchițele și Ic Ponor suferă de reparații capitale. Atât de capitale încât a devenit aproape impracticabil. Cu siguranță că la finalizarea lucrărilor (stabilită cu mult prea mult optimism pentru octombrie 2011) cei aproximativ 30 de km se vor parcurge cu o viteză decentă.



Încântați de urarea de întâmpinare a Parcului Apuseni ne-am continuat ascensiunea spre locul de campare pe care îl doream a fi în zona La Grajduri (Poiana Glăvoi) care beneficiază de o apropiere față de majoritatea traseelor.


Doda Pilii

După Ic Ponor (un fost sat de vacanță aflat la 5 km de Doda Pilii, astăzi doar ruine) drumul de acces aproape dispare. Pe unele porțiuni au supraviețuit parapeții din beton, însă restul a fost distrus de tafuri, mașinile care au definit brutal noțiunea de exploatare forestieră. Buștenii au fost târâți cale de mai mulți kilometrii către locurile de încărcare. Un singur cuvânt poate surprinde realitatea ignorată de autorități : durere ...
Micul Gigant, Matizul Pepito, s-a comportat admirabil. A sforăit ce-a sforăit și ca un armasar care a consumat porție dublă de jăratic, ne-a purtat până la Cabana Padiș. Aici : surpriză ! Poteca amărâtă pe care venisem s-a preschimbat in autostradă.
Pe la ora 21 am ajuns la Cabana Brădet, care ne-a adoptat pentru următoarele două nopți.

Cabana Brădet

A doua zi am aflat care sunt afacerile zonei. Pe lângă tăierile masive și pășunatul cornutelor mari (am mâncat un caș de vacă delicios, mmm !) cineva și-a închipuit Carpathian Garden ca fiind proprietatea ei privată, cu mult potențial turistic, atât de mult că se lucrează de zor la două hoteluri iar vechea cabană Padiș a fost închisă. Oficial pentru modernizare și extindere, neoficial gazduiește echipele de muncitori constructori. 

Viitorul hotel "Udrea"


Fosta cabană Padiș

Dar să revin ...
Joi a fost zi de traseu. Am ales sa vizităm Ghețarul Focul Viu, care face parte din Circuitul Galbenei.
Traseul spre Poiana Ponor străbate zona sălașelor de vară, cu peisaj specific masivelor calcaroase. De altfel "ponor" înseamnă atât râpă, povârniș, deal cu coama înaltă și rotundă cât și apă curgătoare mică, râu care se pierde în pământ sau poiană într-o pădurice.

Sălașe de vară




Poiana Ponoare
Chiar și aici, în inima ariei protejate, dorința de profit a întrecut-o pe cea de frumos. La un moment dat, poteca turistică devine drum forestier și prin poiene se văd urmele lăsate de bușteni, chiar lângă inscripțiile care ne îndeamnă să protejăm natura.




Padișul este singura zonă muntoasă în care, datorită multitudinii de obiective, traseele au deviații marcate de obicei prin punct dublu. L-am întâlnit și noi pe cel ce ne-a condus la Izbucul Ponor (izbucul este un izvor carstic ce formează în partea ascendentă a galeriei un mic lac).
Spre izbuc


Izbucul Ponor


Din adâncuri
Apa Ponorului, după ce străbate poiana cu același nume, la vreo 240 m de la izbuc, dispare în adâncuri, fenomen caracteristic zonei.

Meandre
În maxim 10 minute din poiana (cu tot cu pauză pentru fotografii) ajungem în zona Glăvoi, la Grajduri.

Deh, a fost primăvară

Întindem pasul spre Focul Viu, încercând să nu ratăm fenomenul care da numele ghețarului.
De aici l-am avut însoțitor pe Vodaș de Padiș, un cățelandru voios și prietenos. Drumul prin pădure a avut un farmec aparte, fiind însoțiți de sentimentul ca am pătruns in Padurea Fermecată din povești.



Ne-am atins obiectivul bine după ora prânzului (să fii fost cam 2 dupa-amiaza). În plus, cerul a început să se încarce de nori, astfel că focul nu a mai fost atât de viu. Galbenul pal al gheții a fost admirat doar cu ochiul liber, aparatele nefiind atât de sensibile.

Coborârea spre ghețar


Pentru că duceam lipsă de adrenalină, companionul nostru, dintr-o stare euforică nu prea bine dimensionată, a alunecat pe gheța balconului de belvedere și a cazut în peșteră. Cum forța gravitațională nu acționează și în sens invers, Vodaș s-a trezit prizonier fără altă perspectivă decât congelarea. Cu un pic de efort, emoții (puteam avea aceeași soartă la orice mică neatenție) și un instinct de supraviețuitor, am reușit să-l salvăm. Am aflat apoi La Grajduri că fusese adus în zonă și abandonat. Nu comentez ...

Vodaș de Padiș
Pentru un pic de perspectivă, am atacat deviația marcată cu punct dublu galben către Pietrele Galbenei. Frumos peisaj, deși se pregătea de ploaie. Poate a fost mai bine, am scăpat de întâlnirea cu viperele.



Ne-am întors într-un ritm alert (doar ați văzut norii) și după ce am mâncat  în Glăvoi ne-am luat picioarele la spinare către Cabana Brădet unde ne așteptau plăcinte ardelenești, cu brânză la mijloc, mari cât farfuria. Ploaia ne-a prins pe drum și a avut grijă să ne mureze bine.
Ziua de joi s-a încheiat cu o baie fierbinte, o masă copioasă și o pălincă tare bine venită.


Motor și motoare
Ziua de vineri ne-a trimis acasă. Ploaie, burniță, ceață deasă. Am coborât din Padiș spre Satul de Vacanță Boga, supărați că vremea nu a ținut mai mult cu noi. Pe lângă premiera (pentru noi) de a traversa Munții Bihor-Vlădeasa de la est la vest, am decis să adaugăm la colecție o revizitare a Peșterii Urșilor.
Au urmat câteva zile de odihnă, cu mici raite la Guruslău, Jibou și Grădina Zmeilor de care am povestit câte ceva. Pe larg despre ele, în episodul viitor.








duminică, 26 iunie 2011

Peripeții – episodul 3 : Ana, Mohoș și Puturosul s-au întins până-n Cheile Turzii

Am folosit din plin zilele de vară adevărată  ce au urmat. Luni am vizitat Tinovul Mohoș, o mlaștină formată în craterul unui vulcan, frate cu cel ce adăpostește Lacul Sfânta Ana.  Pe scurt, în lacul vulcanic mușchiul putrezit s-a depus formând mlaștina.  Pe acest tip special de sol s-a format vegetație de tundră, fenomen rar întâlnit la această latitudine.

Tundra din tinov : potecile sunt făcute de animale

Deși nu par, unele conifere au peste 400 de ani. Tinovul este locul în care crește singura plantă insectivoră din România, Roua Cerului.
Roua Cerului
Bumbăcărița
În dreptul ochiurilor încă deschise, apa atinge adâncimea de 23 m.

Tinovul Mohoș

Accesul se face doar însoțit de ghid, la ora fixă, fiind amenajată o cărare specială de lemn. Cine pașește alături o face pe riscul său, mlaștina este activă J.    




Ne-am relaxat apoi  la Sfânta Ana, stând la soare și răcorindu-ne în lac.
Lacul Sfânta Ana
Am avut șansa de a beneficia de amabilitatea celor doi custozi de serviciu, care ne-au dezvăluit și partea mai ascunsă a lucrurilor.
Domnul Peter
Întreaga zonă este declarată rezervație, fiind punct de interes maxim pentru studiile Academiei Române.
Din păcate însă, nimeni nu-i susține pe cei care se ocupă de aria protejată. Custozii, cu seninătatea omului de 50 de ani împăcat cu nedreptațile vieții, ne-au povestit că, în urma retrocedărilor,  terenul respectiv  a ajuns în proprietatea unei comune, pe post de imaș. Statutul de rezervație a  înlăturat posibilitatea pășunatului, dar suma plătită anual pentru folosință este de 25.000 de euro. Cu excepția tarifelor de acces și de vizitare (care sunt modice) nu sunt alte încasări. Nu am întrebat de donații, dar acestea nu sunt puncte forte ale României.  
Mai sunt de acoperit cheltuielile cu utilitățile, consumabilele, investiții în utilaje (iarna își dezăpezesc singuri drumul de acces) apoi se poate discuta și despre salarii.
Singura cabană din zonă este închisă (nu știu cine este proprietarul și ce interes are să o țină așa) iar campingul este vizitat de urși.
Ingenioși și forțați de situația lor economică, organizează iarna plimbări cu sănii artizanale (din schiuri vechi) și ne-au invitat să-i vizităm și în acest anotimp. Prestează servicii diverse : de la adunatul gunoiului, spălatul toaletelor (și asta zilnic), salvamont, informații turistice, pază și protecție.
Ne-au povestit o mulțime de întâmplări cu turiști neatenți și urși curioși (apropo : sunt 14, din care doi pui, zona fiind de șapte ori mai populată decât ar trebui).
Informațiile oferite la vizitarea tinovului au fost profesioniste și nu a fost întrebare care să rămână fără răspuns. Ne-a corectat spunând că Roua Cerului este o plantă insectivoră și nu carnivoră (specificație întâlnită foarte des) deoarece i-a daruit câteva soacrei și nu au mâncat-o încă. Nu a fost niciun fel de problemă etnică, asta pentru a înlătura orice suspiciune ați avea despre zonă.
Tărâm de vis
Am petrecut o seară agreabilă în jurul focului urmată de o noapte liniștită în camping, la cort. De urs am avut parte la plecare, surpriza de a-l vedea traversând șoseaua împiedicându-mă să-l fotografiez.
Am făcut un mic ocol până la Peștera Sulfuroasă de pe Muntele Puturosu, emanația de sulf cu cel mai mare debit din Europa (peste 3.000 mc pe zi). Am aflat că, pe lângă efectele tămăduitoare, peștera este vizitată și de sinucigași, fiind o metodă sigură și rapidă. Zona galbenă te omoară în mai puțin de un minut.



Grota Sulfuroasă

Am notat pentru o viitoare vizită Cimitirul Păsărilor și Cetatea Balvanyos.
Luându-ne „la revedere” de la Harcov (Harghita+Covasna) am străbătut cel mai lung traseu auto al concediului : Băile Tușnad – Miercurea Ciuc – Odorheiul Secuiesc – Sighișoara – Mediaș – Blaj – Teiuș – Turda, cu loc de popas nocturn Cheile Turzii.
Ne-am oprit în Mediaș pentru a vizita centrul, renovat, dar care încă nu a fost pus în valoare așa cum ar trebui. Multe sedii de bănci și partide, un magazin de încălțăminte și unul de haine, o brutărie cu program redus, două terase ce servesc doar băuturi și o pizzerie, nimic tradițional în zona parcului.
Cetatea cu Biserica Sfânta Margareta


Mediaș


Mediaș
În schimb, Câmpia Libertății din Blaj, are trista soarta de a fi ascunsă. De dupa blocuri cenușii, acest simbol al sentimentului de unitate românesc, a devenit parc de cartier. Noi am ajuns spre seară, poate în orele de vârf să fie mai mulți turiști și mai puțini localnici. Pe Avram Iancu l-am amânat din cauza orei târzii, oboselii și drumului pe care îl mai aveam de parcurs.
Câmpia Libertății - Blaj
În Cheile Turzii am ajuns folosind drumul rigipsului (șoseaua amenajată pentru camioanele ce urcă și coboară de la carieră) și am găsit loc de cort foarte bun (de ținut minte).
Fiind seară, am beneficiat de liniște și intimitate, risipite miercuri dimineața când au apărut grupurile de turiști și grataragii.
Sărind peste Cheile Râmețului (rămase pe lista cude făcut”), miercuri însemna pentru noi Padiș. Cum am trecut prin Rachițele și Doda Pilii, pe unde și cum am ajuns la Pensiunea Brădet și cum poți săExplore the Carpathian Gardenrămân pentru episodul următor.