Dobrogea caldă

  

O zi liberă în plus este o minunată ocazie de evadare, mai ales după zilele capricioase de mai și iunie când în timpul săptămânii luptai cu vremea călduroasă iar în week-end cu ploile.

 

 

 

Timpul instabil ne-a făcut să stăm pe lângă casă, cu urechile lungite de atâta așteptare.

 

 

În sfârșit, vreme bună de Rusalii, un week-end prelungit, chef de drum și Marea Neagră aproape au fost în rețeta pentru Vadu.

 

 

 

 

Da, mai multă lume în acest an, dar de aceeași bună calitate : nu am văzut gunoaie, nu a urlat nicio muzică, nu a țipat nimeni, nu au existat beții manifestate public, în principiu fiecare s-a relaxat pe bucata lui de nisip respectându-i pe ceilalți.

 

 

S-a nimerit să mergem la Vadu exact în noaptea cu cea mai mare lună din an (deși  în fotografiile mele încă nu se vede acest lucru), lună care a agitat marea suficient de mult astfel încât am petrecut sâmbăta mai mult adunând scoici decât bălăcindu-ne în valuri.

 

 

 

 

 

 

 

O briză mai puternică ne-a apărat de căldură.

 

 

 

După o noapte liniștită (și, culmea, dormită vârtos cu toată luna plină) a urmat ziua mării.

 

 

Am intrat în apă ori de câte ori mi s-a părut a fi prea cald și nu am ieșit decât atunci când mi s-au încrețit bine degetele.

 

 

 

Între timp am citit câte ceva și am făcut rost de un semn de carte inedit, e drept, temporar.

 

 

 

Am stat cu ochii după păsăret, în special după unele mici și vioaie, cu picioare lungi și elegante, cu galben, gri și ceva verde în pene, care umblau harnice după muștele enervante.

 

 

Probabil codobaturi, dar nu sunt specialist.

 

 

După o zi minunată, o bună parte din noapte a fost ocupată de un concert al instrumentelor de percuție : tunete, trăznete și picături de ploaie răpăind pe cort, acompaniate de o orgă de lumini.

 

 

 

Cu tupeu, ceasul a sunat devreme că doar doream să văd răsăritul, dar soarele nu a vrut să se arate decât mai târziu, printre niște nori. În sfârșit, măcar nu mai ploua.

 

 

 

 

 

Când am reușit să ne trezim de-a binelea, am constatat că ploaia nocturnă a fost cea mai mică problemă a noastră.

 

 

 

Cea mai mare se prezenta sub forma unui mic gigant îngropat în nisip.

 

 

Așa că am apelat la locuitorii unei alte Românii (din păcate tare mică, după cum au spus și ei) și cu un jeep, un troliu și multă bunavoință, Pepito a ajund în siguranță pe iarbă.

 

 

 

Și după savurarea unei cafele și câteva poze făcute unor maci întârziați, am întins-o spre chei.

 

 

 

Cu pauze pentru lanuri de grâu, floarea soarelui și turbine eoliene.

 

 

 

 

Despre Cheile Dobrogei, căutate și negăsite și aflate un an mai târziu cu totul întâmplător nu am pomenit până acum.

 

 

Prin 2007-2008, nu știu cum, am aflat că undeva în podișul dobrogean, săpate de apele Casimcei, există niște chei de o frumusețe deosebită.

 

 

Am plecat să le căutăm, dar ne-am oprit prea devreme și, în lipsa unor indicatoare,  am descoperit alte bogății turistice, e drept, de altă natură : Mânăstirea Casian și Peștera Sfântului Ioan Casian.

 

 

 

Cam după un an sau poate doi, după o vizită la Histria mi se pare, căutând un alt drum de întoarcere spre casă, după ce am trecut de Cogealac și de satul Cheia (denumirea ar fi trebuit să fie un indiciu, dar mintea mai lenevește uneori) am avut imensa surpriză de a ne trezi în Cheile Dobrogei.

 

 

 

Nu știu cum s-a simțit Columb când a găsit America, cred însă că bucuria mea a fost mai mare. Era practic cadoul pe care mi-l făcea Dobrogea într-un mod atât de minunat, în momentul în care mă așteptam cel mai puțin.

 

 

 

Și dacă până atunci doar îmi plăcea, după aceea m-am îndrăgostit de Dobrogea.

 

 

 

Cheile sunt săpate intr-un recif coraligen format in Jurasic. Au forme atât de stranii și un aer atât de vechi  încât te întrebi imediat unde se ascund dinozaurii.

 

 

Zona este declarată rezervație pentru unele specii de plante și animale. Sunt și peșteri și trasee de alpinism.

 

 

 

 

De data aceasta am lăsat sfiala la o parte și m-am cățărat, atât cât am putut, pentru a le admira și din alte unghiuri. Minunate erau și de acolo !

 

 

Că peisajul este fantastic și că a început să se audă de el se vede imediat prin (ne)civilizarea zonei cu grătare și muzici.

 

 

Am văzut și vreo două panouri cu ceva informații turistice și mari coșuri de gunoi neridicate.

 

 

În plus, pentru a păstra registrul fantastic, ne-am pomenit în mijlocul filmărilor la un nou videoclip Smiley. Logistică, repetiții, oprirea circulației, indicații regizorale.

 

 

 

 

Deci, dacă vă cântă Smiley și vedeți o mașină roșie, decapotabilă, fugărită de alte trei auto negre, să știți că peisajul din jur (dacă se vede, că poate nu o fi în scenariu) este din Cheile Dobrogei.
[Fac acum un upgrade : noua melodie se numește "Criminal", videoclipul va fi lansat oficial pe 4 iulie și aici gasiți teaser-ul]

 

 

În drum spre casă, după ce am salutat niște popândăi curioși, strecurându-ne printre câteva ploi torențiale, am străbătut câmpuri lucrate de oameni harnici, ajutați până acum de vremea din acest an.

 

 

Am văzut livezi și viță de vie abia plantate, lanuri nesfârșite de grâu auriu, altele verzi cu porumb sau pline de bănuții florii de soare.

 

 

În alte zone se secera de zor sau se ara și semăna.

 

 

Toate astea dădeau un sentiment de normalitate și bogăție, de lucruri așezate, făcute cu cap, de efort răsplătit pe măsură.

 

 

De tihnă.