Mini City Break – Oradea walking - Piața Unirii

Întâmplarea a făcut să am la dispoziție cam o jumătate de zi de pierdut prin Oradea în condiții mai restrictive (adică am fost însoțită de Sara Beagle ceea ce a anulat orice posibilitate de acces în vreun muzeu). 

 Puteam să-mi pierd ziua pe balansoarul pensiunii sau puteam să-mi pun la bătaie spiritul de orientare, răbdarea și rezistența. Cum varianta statică nu hrănește curiozitatea, decizia a fost foarte ușor de luat. 

 Așadar, iată cum arată Oradea pe jos. 

 Următoarea destinație : Piața Unirii. Pentru a ajunge acolo ideal este să plecați din Parcul 1 Decembrie pe Strada Vasile Alecsandri care este un fel de Lipscani bihorean. Clădirile istorice de pe această stradă sunt parțial restaurate sau în lucru, existând promisiunea că se vor finaliza și vor ajunge să își arate adevărata valoare. Ce avem aici ? Clădiri construite undeva la începutul secolului XX, până în 1910, majoritatea în stil secession.  

 Piața Unirii, denumită până în secolul al XVIII-lea Piața Mică, a fost nucleul în jurul căruia s-a ridicat Orașul Nou. Din secolul al XIX-lea devine centrul orașului, forma finală căpătând-o la începutul secolului XX.

 Construirea Hanului Arborele Verde, adăpostind în prezent Teatrul Arcadia, a început în 1760, fiind modificată și extinsă în timpul reamenajarilor ulterioare, ultima datând din 1908, fiind și cea mai importantă. Aparținând inițial episcopiei Romano-Catolice, clădirea era compusă dintr-o cârciumă, o cafenea și două camere de locuit. Până în 1836 figurează atât ca han, ca locuință dar și ca temniță. Nu scăpa de incendiul din 1836 iar refacerea a însemnat trecerea în categoria de hotel cu 37 de camere de oaspeți, o sală mare (fără destinație precisă), o cârciumă, cafenea și berărie și 9 magazine. Reamenajarea din 1908 îi schimbă înfățișarea și o include în complexul nou construit, Vulturul Negru. Inițial, hanul a dat și denumirea străzii care, până în 1920, s-a numit Arborele Verde. Începând cu jumătatea secolului al XVII-lea din fața hanului plecau zilnic două diligențe spre Băile Felix. În timp, în sala  mare a localului a funcționat, pe rând, un cabaret (Bonbonniere) și un cinematograf (Urania). 

Hanul Arborele Verde

 Pe aceeași parte a străzii, în apropiere găsim Magazinul de sticlărie Deutsch K.I., apărut în jurul anului 1910 și aparținând firmei care a cumpărat fabrica de sticlă de la Pădurea Neagră. Fațada a putut fi păstrată cu decorațiunile originale, fiind un exemplu al stilului secession. Clădirea a fost ridicată pe vechiul amplasament al unei prăvălii, preluată de familia Deutsch și dezvoltată cu succes. În magazin se vindeau produse de sticlă și porțelan, fiind în mare vogă până la începutul primului război mondial. După 1917 afacerea intră în declin, declanșându-se falimentul. Din 1960 și până în 1990 aici a funcționat magazinul de articole pentru copii, Gulliver.  

Magazinul de sticlărie Deutsch K.I.

 Vizavi este construită Casa Roth în același stil secession, cu influență germano-vieneză. Construcția a fost finalizată în 1906 și are fațada decorată cu plăci de ceramică. Balconul primului etaj este rectiliu și este decorat cu o balustradă metalică, balcoanele etajelor superioare având formă de semicerc. 

Casa Roth

 Pe colț cu Piața Unirii este Palatul Moskovits II. Finalizat în 1905 aparține unui stil secession mai sobru, ușor monoton, cu ferestre dreptunghiulare cu colțuri rotunjite. Familia Moskovits, antreprenori de succes în industria alimentară, a cumpărat vechile clădiri din piață (Casa Diamandi și Casa Nikolits), le-a demolat, ridicând în locul loc palatul actual. Spațiile de la parter aveau destinație comercială, la etaj își avea sediul Banca de Oradea și Societatea Comercială pe Acțiuni. Etajele superioare erau amenajate ca locuințe, mai mari și mai luxoase fiind cele de pe partea pieței. Că să vă faceți o idee despre valoarea acestui imobil, prețul unui apartament din categoria celor modeste (adică doar două camere plus bucătărie, baie, hol, debara și pivniță, în total vreo 78 mp utili) situat la etajul 1, scos la vânzare recent, este de 70.000 euro.

Palatul Moskovits II

Palatul Moskovits II

 Și uite așa am ajuns în Piața Unirii, loc în care fiecare clădire este un monument.

Palatul Vulturul Negru

  Palatul Vulturul Negru este cea mai reprezentativă construcție în stilul secession. Ridicată pe locul unui vechi han a fost terminată în 1908. Complexul este alcătuit din două corpuri asimetrice și inegale, legate între ele de un al treilea corp, mult mai retras, formând un pasaj în formă de Y ce unește Piața Unirii de străzile Vasile Alecsandri și Independenței. Principalele elemente decorative sunt basoreliefurile cu motive florale precum și multitudinea de linii curbe. Palatul este cea mai importantă și mai cunoscută clădire din Oradea (la egalitate aș spune eu cu Biserica cu Lună). Încă de la inaugurare palatul a avut o destinație multifuncțională, fiind în același timp clădire de birouri, restaurant, hotel și cazinou. În pasaj funcționau diverse magazine. La parter, spre Piața Unirii, era cafeneaua Coroana, iar în corpul cu turn era sediul Băncii Maghiare (Banca Industria după 1919), director fiind unul din proprietarii clădirii.  

Palatul Vulturul Negru

Palatul Vulturul Negru

Corpul din Strada Independenței avea destinație culturală, aici funcționând două săli (Sala Mare și Sala Mică) ce au găzduit numeroase spectacole și concerte. Deși fațada este mai sobră, interioarele acestei părți din clădire sunt cel mai bogat ornamentate.  

 Strada Independenței

 Primii proprietari au fost niște personalități ale Oradei, avocați, membrii fondatori ai societății pe acțiuni “Vulturul Negru și Arborele Verde, Hotel și Redută” (cu un capital de 50.000 de coroane împărțit în 50 de acțiuni). Până la sfârșitul secolului al XVIII-lea, pe acest amplasament era ridicată o clădire mică, inițial doar cu parter, extinsă apoi și etajată, în care a funcționat un timp și Primăria Oradea. După mutarea primăriei în Cartierul Olosig, rolul clădirii a fost doar de hotel. Inițial, proiectul a aparținut primăriei care dorea să reconstruiască hotelul și care, în urma unui concurs de proiecte, l-a ales (și premiat) pe cel cu denumirea de “Șampania ”.  

Palatul Vulturul Negru

Acesta însă s-a dovedit prea costisitor pentru bugetul local astfel încât atât terenul cât și vechea clădire au fost vândute. Inițiativa privată a dat roade, astfel încât după doar doi ani Palatul Vulturul Negru a fost finalizat. Nu puteau să lipsească surprizele : prețul materiilor prime s-a dublat, dobânzile finanțării au crescut iar în subsol a fost descoperită o cameră funerară în care, dacă este să dăm crezare presei tabloide a vremii, s-au aflat osemintele Sfântului Ladislau. Și ca o ultimă mențiune : pasajul a fost un element de senzație fiind executat după modelul Galeriei Victor Emmanuel din Milano. 

Palatul Vulturul Negru

 A doua clădire în topurile vizitatorilor (sau chiar prima după unii) este Biserica cu Lună. Doi reprezentanți ai comunității ortodoxe, juriști, judecători la Tabla Regească, nobili cu averi importante și cu mare influență, i-au solicitat împăratului Iosif al II-lea o audiență prin care îi cereau sprijinul în vederea ridicării unei biserici ortodoxe, a doua din oraș. Toate demersurile anterioare se loviseră de refuzul categoric al autorităților, însă în 1781 împăratul emisese Edictul de Toleranță prin care acorda dreptul de liber exercițiu și celorlalte confesiuni. Lucrările de construcție au început în anul 1784 și au fost finanțate de “norodul drept credincios, neunit grecesc, românesc și sârbesc”.   

Biserica cu Lună 

De altfel, implicarea celor trei comunități avea să fie recunoscută prin oficierea cântării liturgice, până în anul 1900, în limbile română, sârbă și greacă. Sfințirea bisericii ortodoxe are loc în anul 1832, an în care este finalizată pictura interioară. Biserica, singura din Orașul Nou cu un turn impunător, a stârnit reproșuri și proteste, fiind considerată o sfidare a realităților istorice. Pictura s-a putut realiza doar prin implicarea comunității, ajungându-se până la ipotecarea averilor pentru obținerea banilor necesari. Fiind vorba de o clădire cu  destinație religioasă, aici nu mai poate fi vorba de stilul secession, ci de un clasic stil baroc. În interior se respectă stilul bizantin. Biserica are hramul Adormirea Maicii Domnului și în tâmpla iconostasului putea fi văzut un portret al lui Horea, singura reproducere autentică a chipului acestuia (în prezent pictura este în muzeul Episcopiei Ortodoxe). Denumirea de “Biserica cu Lună” datează din 1793 când în turnul bisericii este instalat un orologiu și un mecanism care indică fazele lunii, rotindu-se în jurul axei sale în 28 de zile. Mecanismul cu un diametru de 1 m este unic în Europa. Biserica devine catedrală episcopală în anul 1921. Trebuie menționat faptul că Biserica cu Lună este singura clădire care a scăpat din incendiul din anul 1836, incendiu ce a distrus peste 100 de case în Orașul Nou, inclusiv toate clădirile din jur. Din păcate, fotografia făcută este mai puțin spectaculoasă deoarece vizita mea a coincis cu luna neagră.

Biserica cu Lună 

 Biserica Sfântul Nicolae, ridicată vizavi de Biserica cu Lună pe locul unei mici biserici greco-catolice, a avut destinația de   catedrală greco-catolică, fiind primul edificiu religios al acestei comunități ridicat în Oradea. Construcția în stil baroc clasicizant începe în anul 1800 și este finalizată zece ani mai târziu. În anul 1836 este distrusă de incendiu iar refacerea ei, realizată cu mari eforturi, se întinde pe aproape patru decenii, fiind finalizată în 1870. Actuala formă a turnului este definitivată în 1910-1912, fiind conceptul unui arhitect italian.

Biserica Sfântul Nicolae 

 Casa Kovats a adăpostit prima farmacie a Oradei, Crucea de Aur, deschisă în 1742 și mutată în Piața Unirii în anul 1840. Ridicată în stil neoclasic pe terenul dintre Biserica Sfântul Nicolae și Episcopia Greco-Catolică după incendiul din 1836, casa Kovats este cea mai impresionantă clădire civilă construită la începutul secolului al XIX-lea. 

Casa Kovats, în plan secund turnul bisericii Sfântul Nicolae 

 Palatul Episcopal Greco-Catolic, este strâns legat de destinul episcopiei greco-catolice. Inițial, pe respectivul amplasament era ridicată casa parohială a Bisericii romano-catolice Sfântul Ladislau care a trecut în proprietatea lui Moise Dragoș, primul episcop greco-catolic titular la Oradea. Până în 1875 clădirea a suferit diverse modificări. Ctitorul palatului a fost episcopul Demetrie Radu care s-a preocupat de ridicarea unor edificii noi, de repararea celor vechi și de îmbogățirea patrimoniului eparhiei. Demolarea parțială a vechi clădirii a început în 1903 și în numai doi ani, noua clădire a fost ridicată, folosindu-se combinații de elemente romanice, bizantine, neogotice. În 1948 palatul a fost confiscat de regimul comunist și utilizat ca școală populară de artă și bibliotecă municipală începând cu 1952. În 1992 a fost restituit comunității greco-catolice. 

Palatul Episcopal Greco-Catolic

În 1692 orașul a fost recucerit de trupele austriece, fiind finalul unui pașalâc înființat în 1660, după asediul și căderea Oradei sub controlul turcesc. Prima biserică romano-catolică a fost ridicată în cartierul Olosig și, după un timp, s-a dovedit necesară ridicarea unei noi construcții care să preia și rolul de biserică episcopală. Biserica Sfântul Ladislau, ridicată în stil baroc între 1720-1733 a funcționat ca și catedrală romano-catolică până în 1780, făcând tranziția între vechea biserică din cetate și cea actuală din Complexul Baroc. Turnul este finalizat între anii 1790-1800. 

 Biserica Sfântul Ladislau 

 Datele despre construcția bisericii nu sunt foarte clare, existând informații contradictorii. Dedicată sfântului fondator al așezării, biserica are cel mai vechi altar din Oradea (sfințit în 1730) funcțional și astăzi în aceeași formă și fond. Legenda spune că, aflat la vânătoare prin ținut, Regele Ladislau al Ungariei a ajuns într-un loc de o frumusețe aparte în zona fortăreței Bihor. A numit locul Varad și a poruncit ridicarea unei mânăstiri în care, după moarte, trupul său să-și găsească odihna veșnică. Ceremonia de canonizare a avut loc în anul 1192 și exista obiceiul ca, după încoronare, fiecare nou rege să facă un pelerinaj la mormântul lui Ladislau. 

Palatul Primăriei

 Palatul Primăriei a fost ridicat pe locul vechii reședințe episcopale catolice din dorința de a oferi orașului o clădire administrativă pe măsură. După finalizarea demolării, în anul 1902, a început ridicarea noului sediu, proiectul fiind o îmbinarea a celor trei proiecte finaliste ale concursului organizat cu acest scop. În doar doi ani clădirea este inaugurată. 

Palatul Primăriei 

Elementul caracteristic este Turnul cu ceas, înalt de 50 m, care a servit ca punct de veghe pentru pompierul de serviciu al orașului. Incendiile erau anunțate prin bătăi de clopot, direcția fiind indicată pe timp de zi prin arborarea unui steag roșu sau cu ajutorul unui reflector în timpul nopții. Ultimul etaj găzduiește ceasul mamă, un orologiu cu patru cadrane îndreptate spre cele patru puncte cardinale. Fiecare sfert de oră este marcat prin bătăile unor ciocane, ora fixă fiind întâmpinată cu Marșul lui Iancu. Zbuciumatul an 1944 a lăsat urme fie de gloanțe (vizibile și în prezent), fie ale unui incendiu ce a distrus acoperișul și ultimul etaj. Refăcut și reabilitat, Turnul cu ceas și Palatul Primăriei, cu excelentă amplasare pe malul Crișului Repede, își încântă privitorii. 

Palatul Primăriei

Următoarea destinație : zona centrală pietonală a Oradei. Dar nu numai. 

Mini City Break – Oradea walking - Varadinum

Întâmplarea a făcut să am la dispoziție cam o jumătate de zi de pierdut prin Oradea în condiții mai restrictive (adică am fost însoțită de Sara Beagle ceea ce a anulat orice posibilitate de acces în vreun muzeu). 

 Puteam să-mi pierd ziua pe balansoarul pensiunii sau puteam să-mi pun la bătaie spiritul de orientare, răbdarea și rezistența. Cum varianta statică nu hrănește curiozitatea, decizia a fost foarte ușor de luat. 

 Așadar, iată cum arată Oradea pe jos. 

 Prima oprire a fost la cetate. 

 Prima atestare documentară a cetății Varadinum datează din 1113 cu menționarea episcopului de Oradea printre semnatarii documentului. Întemeierea și funcționarea cultului religios romano-catolic este însă mai veche, Oradea fiind ridicată la rang de episcopie încă din 1092. 

 După 1192 devine un important centru religios și loc de pelerinaj odată cu sanctificarea fondatorului episcopiei, Sfântul Ladislau Taumaturgul. După secolul al XV-lea devine un însemnat centru al Umanismului și Renașterii, loc de întâlnire a marilor cărturari. 

 Se menționează existența unei biblioteci impresionante și a unui centru de învățământ de renume, aici studiind Nicolaus Olahus. Timp de câteva secole aici a fost stabilit primul meridian 0. Acesta trecea prin interiorul cetății și fusese stabilit de un fost elev specializat în astronomie. Mori de ciudă, Greenwich ! (Greenwich a devenit meridianul 0 abia în 1884). 

Bastionul Crăișorul în stânga, Bastionul Roșu în dreapta 

 După 1557 (și până în 1857) Oradea devine cetate strict militară, suferind multe asedii, cele mai însemnate fiind cele otomane. Nu a fost cucerită decât de trei ori. 
 Din punct de vedere arhitectural, cetatea cunoaște trei etape de dezvoltare (romanică, gotică și renascentisto-barocă). Este extinsă și refăcută între secolele al XVI-lea și al XVII-lea de către arhitecți italieni. Atunci capătă și forma tipică de fortificație bastionară. 

 Planul cetății în anii de glorie 

 Cetatea are cinci bastioane construite în formă de pană, element unic în Europa de est. În partea de nord, în 1572, este ridicat Bastionul Aurit în timpul lui Ștefan Bathory. Bastionul este orientat spre Dealul Pisica (Ciuperca) și a fost puternic avariat de bombardamentele otomane în repetatele asedii. 

Bastionul Roșu 

 După Poarta de Est s-a ridicat în 1580 Bastionul Roșu, care a suferit puternic în atacul otoman din 1660 (asediu care s-a soldat cu capitularea cetății). După recucerirea cetății de către imperiali, acesta a fost refăcut și întărit. În partea sudică, în 1570, s-a ridicat Bastionul Crăișorul, urmat spre vest de Bastionul Bethlen. Acesta a fost finalizat în 1618 și aici a fost amplasată stema și inscripția familiei princiare. Mult timp bastionul a fost alcătuit doar din pământ bătut și de aceea a purtat denumirea de “bastionul de pământ”. 

Bastionul Bethlen și inscripția

 După Poarta de Vest, tot cu orientare nordică, a fost construit Bastionul Ciunt, în 1575. Denumirea sa vine de la faptul că o mare perioadă a stat neterminat (ciunt = retezat, tuns, rupt). Și acesta a fost distrus de otomani și refăcut în anii stăpânii austriece.

Poarta de Vest

 În șanțul cetății, pe partea estică, între Bastionul Aurit și Bastionul Crăișorul, a fost amenajat un parc dendrologic. 

Parcul dendrologic ( în stânga spre Bastionul Aurit, în dreapta spre Bastionul Roșu )

 În interior, Palatul Princiar a fost refăcut, fiind create spații pentru expoziții și spectacole, un muzeu, un hotel și chiar sediul Facultății de Artă. Lucrările nu sunt încă finalizate, în plan fiind construirea unui teatru de vară în interiorul unui bastion.  

Palatul Princiar

 Biserica din Cetate a fost de asemenea refăcută, fiind parte integrantă a Palatului Princiar. A fost ridicată în 1775 în stil baroc provincial și a suferit puternic în incendiul din 1836 (care a distrus o parte din oraș), pierzându-și atunci acoperișul original.  În prezent aparține comunității slovace, romano-catolice.  

Biserica din Cetate

Următoarea destinație : Piața Unirii.

Oradea fără nuferi, nu se poate

Primăvara cântă Cuca

  

 Era momentul pentru ceva nou, nici chiar noutate absolută dar pe aproape. Aveam nevoie de un loc mai puțin vizitat, mai puțin cunoscut, un loc care să aducă un plus major excursiilor noastre, care să rămână în amintire și să ne stimuleze pe viitor.

 Din păcate condițiile de drumeție sunt relativ limitate : de obicei ai maxim două zile la dispoziție, destinația trebuie să fie suficient de aproape ca să nu-ți petreci întreaga zi pe drum iar obiectivul să poată fi atins. Cu excepția munților în care nu am fost niciodată, Iezerul care stă în coasta Făgărașului și susține Piatra Craiului, era cel care se potrivea cel mai bine. 

 La Cuca am fost o singură dată, de un Crăciun în 1992, pe un ger cumplit, în care am atins temperatura minimă absolută pe care am simțit-o vreo data și nu prea m-am mișcat de lângă cabană.

 Am zis că era momentul să mă revansez și să fac din Iezer, Vârful Păpușa și Cabana Cuca trioul turei din aprilie.

 Ne-am strâns 10 plus două patrupede și am reușit să rezerv camera de 12 persoane. Fac din nou reclamă : Cabana Cuca este dog friendly. 

Vârful Păpușa la o zi însorită distanță

 Pentru că în timp drumul de acces s-a schimbat din potecă în forestier în toată regula, pentru a câștiga timp, am mers cu mașina până la cabană. Nu este ușor, am avut noroc de un an cu puțină zăpadă care nu a reușit să strice nimic. Nu recomand această variantă decât în situații impuse deoarece drumul de la Voina (unde se termină asfaltul ca pielea) până la Cuca este de o frumusețe aparte și nu durează mai mult de o oră și jumătate. Iar iubitorilor de camping le reamintesc că lângă cabană este loc și pentru corturile lor.

Pe drum

 Pentru rezervări este bine să sunați în cursul săptămânii când cabanierul coboară într-o zonă cu semnal. Nu veți găsi mâncare la cabană însă aveți la dispoziție o bucătărie utilată, inclusiv cu butelie (deși aveți și varianta sobei dacă sunteți nostalgici). Curentul electric este produs de panouri solare pe vreme bună și de un generator pe benzină în restul timpului. Dacă vreți lumină, benzina o aduceți voi. 

 Acestea fiind zise, după ce am dat binețe și ne-am luat în primire camera,  am pornit spre Vârful Păpușa, obiectivul nostru cu priveliște.

Sara

 Traseul pleacă de la cabană pe piciorul din stânga (Grădișteanu) și în prima oră urcă abrupt prin pădure. Când am ajuns la golul alpin, înierbat, am văzut primele raze de soare, blocate până atunci de desimea brazilor și primele brândușe din acest an au umplut poiana. 

 Brândușe

 Vremea, senină și destul de caldă pentru aprilie, ne răcorea ușor cu un vânticel ce avea să crească în intensitate de-a lungul zilei, fără a fi periculos. 

 Urcăm spre Șaua Grădișteanu din smoc în smoc de iarbă, de parcă am avea sub picioare un covor cu noduri. Panta ne face să suflăm mai greu și trebuie să fim atenți cum călcăm ca să nu ne accidentăm. Zona asta îți poate produce foarte ușor o entorsă dacă nu ești atent.  În schimb îți poți trage sufletul așezat într-un fotoliu moale și primitor. Cele două fețe ale fiecărui lucru …

 În sus și în jos

 Știți voi care este unul din chinurile mersului pe munte ? Psihologic vorbind. Să-ți vezi obiectivul (vârf, cabană sau ce o fi) toată ziua, să mergi și să mergi și să descoperi că mai e o vale de trecut, un pisc de cățărat, o șa de traversat, toate apărute ca surprize pe măsură ce parcurgi traseul. Un astfel de vârf este Păpușa care îți stă în coada ochiului stâng cât e ziua de lungă și pentru care ai de luptat. Se urcă aproape continuu, porțiunile de plat rezumându-se la câțiva metrii. 

Căldura zilei a înmuiat zăpada, dar nu este fleșcăială. Apa în plus s-a drenat și nu avem  probleme din acest punct de vedere.

 Încet, încet reușim să ne apropiem de vârf. După ieșirea în șa vântul ne cam suflă, dar încă este bine. Vremea nu dă semne că s-ar schimba ceea ce este minunat. Înaintea plecării am vorbit cu Salvamontul Argeș responsabil de această zonă pentru a avea siguranța unui traseu reușit. Mă temeam de zăpada, mare și proaspăt căzută. Ni s-a recomandat să observăm vântul care dacă bate cu putere poate să aducă niște nori care ne pot strica bucuria.

 Când aproape să spunem că am ajuns, traseul cotește ușor spre stânga, pe vârful Păpușa ajungându-se pe o variantă. Practic, de la cabană până în șa am urmat banda albastră și apoi pe cea roșie. Teoretic, banda albastră o însoțește pe cea roșie și se desparte de ea exact sub Păpușa pentru a te conduce până pe vârf, însă pe această porțiune nu am văzut niciun marcaj. Știam că pentru a ajunge mai avem de urcat o ultimă pantă. Reușim să o străbatem mergând un pic în stânga cărării deoarece erau formate câteva cornișe de zăpadă și nu aș fi vrut să ne creăm emoții degeaba.

Vârf cu Piatra Craiului și Bucegi 
 Vârf cu Iezer și Făgăraș 

 Sus pe Păpușa era cald, soare cu un pic de vânt, ceva zăpadă strălucind sub tălpile noastre. Iar când ridicai privirea abia de puteai să ții pasul cu priveliștea. 

  De unde să încep ? 
 De la cealaltă culme a Iezerului, cu vârfurile Iezerul Mic, Iezerul Mare și Roșu ? Cu Făgărașul din spatele lor și fruntea lui cu două dintre cele mai înalte vârfuri din țară, Moldoveanu (locul 1) și Viștea (locul 3) ? 

Iezerul Mic, Iezerul Mare, Vârful Roșu (sus) Moldoveanu și Viștea (jos)  

  

 Cu Piatra Craiului despărțită de Iezer doar de Dâmbovița și care se întinde leneș sub privirile noastre, lăsându-și coasta vestică la vedere cu bijuteriile numite Marele Grohotiș și Cerdacul Stanciului ? 

Piatra Craiului /

 Cerdacul Stanciului /

 Marele Grohotiș 

 Sau cu Piatra Mare din spatele ei ? Sau poate, dacă ne concentrăm mai bine, cu Ciucașul ce se zărește în depărtare ? 

 Ciucaș (sus) Piatra Mare (jos)

 Cu Bucegii ornați de releul de pe Coștila ? 

 Bucegii și Coștila

 Cu sora lor mai mică, Leaota ?  Sau cu gâlma Măgurii Codlei care răsare moț în podișul Țării Bârsei ?

 Leaota (sus) și Măgura Codlei (jos)

 Vârful Păpușa a oferit cea mai bună și bogată panoramă montană văzută vreodată. Da, știu, sunt multe alte locuri extraordinare, dar nu am putut niciodată să văd atâtea masive muntoase dintr-un singur loc.

 Râușor în stânga și Sătic în dreapta 

 Am avut noroc de vreme bună și de vizibilitate, nu cleștar, dar destul de aproape. Pentru asta alesesem Păpușa și Păpușa se ținuse de cuvânt.

Panoramă din Vârful Păpușa

 Da, multe poze, de grup, de peisaj, de panoramă. Stăm pe vârf până când vântul ne cam spune că e timpul să o luăm din loc.

 Coborârea este mult mai ușoară și mai rapidă. În plus, suntem extaziați de cele văzute și nu mai simțim oboseală sau frig. Ne oprim sub Șaua Grădișteanu, în apropierea unei stâne și ne întindem la soare, ca șopârlele ieșite din hibernare. 

 Odihnă

 Pe lângă noi trece un grup numeros (aveam să aflăm că era Oxigenul care organizase o tură în zonă) însă apoape că nu deschidem ochii. Totuși, până la Cuca mai aveam de mers și a trebuit să ne desprindem din relaxare.

 Cabana ne-a primit cu căldură, la propriu și la figurat. Ne-am descărcat bagajele și ne-am pregătit masa. Am făcut o ciorbă de văcuță, bună-bună și ne-am încălzit cu un grog de rom cu mere, ușor cam dulce, dar fierbinte și binevenit după efortul de peste zi.

 A doua zi, duminică fiind, nu ne-am grăbit cu trezitul, dar nici nu am trândăvit mult pentru că după frumusețile montane naturale urma să vedem niște frumuseți antropice și gastonomice.

Prima oprire a fost la Mânăstirea Nămăiești. Fac o mică paranteză pentru a spune că totul în zonă are, mai devreme sau mai târziu, legătură cu Negru Vodă. Se spune că Nămăiești este cea mai veche mânăstire de maici din Țara Românească și că aici a fost descoperită, într-o peșteră, o icoană a Maicii Domnului. În peșteră, presupus lăcaș creștin încă de pe vremea romanilor și chiar templu dacic închinat lui Zamolxes, a fost ridicată biserica în secolul al XIV-lea și a fost menționată în hrisoave în timpul domniilor lui Radu cel Mare și Mircea Ciobanul (cam pe la 1500 – 1550). 

 Nămăiești

 Conform legendei, icoana a fost găsită de un cioban din vremea lui Negru Vodă :) în urma îndrumărilor primite în vis și se spune că este cea mai veche icoană din întreaga creștinătate, fiind pictată de Sfântul Apostol și Evanghelist Luca. Deși a suferit mult în timpul Primului Război Mondial, biserica este acum refăcută. Iar dacă vreți și argumente laice pentru a vizita Nămăieștiul, chiar vizavi de mânăstire este casa memorială a lui George Topârceanu, locuită timp de 8 ani de autorul baladelor vesele și triste.

 Corbii de Piatră

  Cea de-a doua oprire a fost la Corbii de Piatră, asta ca să păstrăm caracterul rupestru al vizitelor. Pentru a ajunge acolo am străbătut Câmpulung și apoi am mers vreo 30 km spre Curtea de Argeș, făcând dreapta la Domnești. Ca la Nămăiești și la Corbii de Piatră ansamblul rupestru s-a transformat din templu dacic în lăcaș creștin și apoi în mânăstire atestată documentar în vremea lui Neagoe Basarab, în 1512. Comuna Corbi este locul de baștină al Corvineștilor, existând aici ruinele castelului lui Voicu, tatăl lui Ioan Corvin. Caracteristică unică în România, biserica săpată în stâncă are două altare, ambele ortodoxe, respectând tradiția bizantină a lăcașelor de cult rupestre din Capadocia care aveau două hramuri. Lângă biserică este săpată și trapeza mănăstirii (sala de mese) unde se spune că Neagoe Basarab judeca pricinile supușilor. De mare valoare este pictura, originală, realizată în stil bizantin în secolul al XIV-lea. Din păcate nu s-au realizat lucrări de conservare și restaurare, igrasia amenințând serios existența picturii. 

 Corbii de Piatră

 Frumusețea gastronomică ne-a așteptat în Câmpulung. Pentru cine nu știe, Iepurașul este cea mai vestită cofetărie musceleană. Nu știu ca Piteștiul sau Curtea de Argeș să se poată lăuda cu așa ceva, așa cum nici Rucărul, Branul sau Brașovul nu sunt trecute pe harta prăjiturilor. Pauza dulce a fost delicioasă și de asta aveam nevoie înainte de a pleca spre casă.

Noi

 Priveliști fără de opreliști, amintiri rupestre și un iepuraș dulce au fost, pe scurt, esențele lunii aprilie.

 Casetă tehnică : 

-Locație : Iezer-Păpușa 
-Punct de plecare : Cabana Cuca 
-Acces : DJ 734 asfaltat până la Cabana Voina, drum forestier accesibil aproximativ 4,5 km până la Cabana Cuca 
-Traseu : Cabana Cuca-Șaua Gradisteanu-Vârful Păpușa-retur 
-Grad de dificultate : ușor-mediu 
-Altitudinea minimă : 1.175 m 
-Altitudine maximă : 2.393 m 
-Diferență de nivel : 1.218 m 
-Lungime : 9 km 
-Marcaj : bandă albastră 
-Durată : 8 ore   

Și ruta din Viewranger