luni, 23 octombrie 2017

Dor de Bucegi ( drumeție din septembrie 2017)

 Pe când eram în facultate și cochetam cu Școala de Ghizi (care s-a schimbat în gașcă de mers pe munte), pentru a învăța culmile și văile altfel decât ca într-o litanie, le băteam cu piciorul. În Bucegi am avut parte de o serie de traversări de platou în toate direcțiile, recitând “Oboarele-Nucet-Blana-Lăptici-Cocora-Babele, Vânturiș-Colții lui Barbeș-Furnica-Piatra Arsă-Jepii Mari-Jepii Mici-Caraiman ”.  



 Partea ialomițeană a platoului era un pic mai simplă, văile având numele culmilor de la sudul lor. Abruptul prahovean era un pic mai complicat, singura vale arhicunoscută și pe care nu o uitam niciodată, fiind Valea Jepilor. 



 Pentru că ne învârteam mai mult în partea nordică a masivului, cam de la Piatra Arsă în sus, știam culmile sudice mai mult din povești. Cu siguranță că dacă aș fi fost pasionată de schi sau dacă drumețeam cu 40 de ani în urmă, Vârful cu Dor mi-ar fi spus mai multe. 



 Ei bine, pentru că îmi lipseau cunoștințele vizuale aprofundate legate de acest colț de Bucegi, am hotărât să-l străbat la sfârșit de vară, pentu că știam că merită.



 Am plecat de la Cota 1400 pentru că, deși nu sunt mare fan al creșterii accesibilității zonelor montane, nu pot să nu profit de ajutorul pe care îl oferă. 



 În plus, bucata Sinaia-Cotă parcursă pe șosea nu mi-ar fi îmbunătățit nicidecum calitățile și cunoștințele și, da, am parcurs-o o dată în coborâre, pe o ploaie năprasnică, venită ca din senin, care a avut, totuși, răbdare cu noi și nu s-a pornit când eram pe platou. 


Sinaia
 Am plecat pe drumul de vară marcat cu bandă roșie, urcând ușor până în apropierea Pietrei Turcului. De aici pornește spre stânga o potecă (punct roșu) care se strecoară pe la baza Colților lui Barbeș, ieșind în platou în Șaua Vânturiș. Căutând în hărțile mai vechi, nu am găsit acest traseu ca fiind omologat, cel mult figurând ca nemarcat așa cum este Brâul lui Răducu. 


Piatra Turcului
 Poteca este clară, bine marcată și, deși interzisă iarna, nu foarte greu de străbătut. Oscilează ușor pe verticală, fiind practic un brâu al Colților lui Barbeș ce străbate văile ce pornesc  de aici. Sunt convinsă că zăpada îți poate da de furcă și se poate scutura în capul tău când ți-e lumea mai dragă. 



  Orientarea sud-estică le expune mai mult la soare iar panta este suficient de înclinată încât totul să capete viteză într-un timp foarte scurt. 



 Ca o comparație, pentru cine nu le-a străbătut, seamănă foarte bine cu Valea Bucșoiului văzută din Take Ionescu, dar sunt mult mai înguste. 






 Unele din ele au nume pitorești (căutate și identificate la întoarcere, cu ochii în hărți) : Valea Dracilor, Vâlcelul cu Pietriș, Valea Lupului. 



 Majoritatea traseului se strecoară prin pădure, mai întâi de foioase și apoi de conifere, presupunând vreo două-trei încălecări de bolovani mai mari ce străjuiesc poteca.



 Panoramă nu prea, până întâlnim vreo două poienițe, a doua cu adevărat deosebită care îți oferă o frumoasă perspectivă spre Vânturiș, Păduchiosu (știți povestea Brașov-Păduchiosu ? nu ? o aflați la final) și drumul dintre ele care pleacă din Sinaia până în Șaua Dichiu. 



 Până aici am întâlnit multe scurmături ale porcilor mistreți, câteva hrănitoare cam dezmembrate (nu cred că se mai ocupă cineva de ele), o capră neagră care a așteptat să trecem pentru a coborî în fugă pe  o văioaga și niște păsări gureșe aflate în toiul unor jocuri.


     




 Vânturișul este cunoscut pentru salba de cascade, unele mai frumoase decât altele și la care pot ajunge doar cunoscătorii. O ascensiune completă din Sinaia nu se poate face fără mijloace ajutătoare (coardă) și fără minime cunoștințe de escaladă. 



 Totuși, drumeții obișnuiți nu trebuie să dispere, există o mostră mică și pentru ei. 


Un pic de odihnă


Bye, bye, poieniță
 Plecând din poiana minune, poteca parcurge ultima porțiune împădurită apoi urcă pieptiș spre platou. Ei bine, în stânga ei se află Lacurile Vânturiș. 



 Fiind la sfârșitul unei veri secetoase, noi le-am văzut sub formă de promisiune. Erau aproape secate. Sunt vizibile din traseu și se poate coborî până la ele.


Lacurile Vânturiș

 Ca de obicei când este vorba de cascade, chei sau alte frumuseți modelate de apă, sunt ușor de străbătut când apa este mică, dar cât farmec le lipsește. 


 Lacurile Vânturiș

 Așa că programați acest traseu după topirea zăpezii, când traversarea văilor de care v-am zis nu mai implică niciun risc iar lacurile își pot arăta adeverata frumusețe.



 În Șaua Vânturiș este intersecție de trasee. Punctul roșu pe care am venit continuă pe Valea Izvorul Dorului. Punctul galben pornește pieptiș spre Vârful cu Dor.





Valea Dorului


 Lăsând stâna în stânga, urmăm Izvorul Dorului. Poteca nu mai este clară, urmează ambele maluri ale văii, uneori fiind mai ușor de urmat chiar albia acesteia. 




Valea Dorului


 Zona este superbă însă îmi dau seama cât de neprimitoare și periculoasă poate să fie în anumite condiții meteorologice. Ca să revin la povești, am auzit destule despre turiști rătăciți pe aici pe ceață sau viscol, care au reușit să ajungă la cabană după ore întregi de luptă cu natura.



 Izvorul Dorului este limită de județ între Prahova și Dâmbovița.


Să vină iarna, zic
 Valea îngustă se termină într-o șa, nod de trasee. Este Valea Soarelui, zonă cunoscută schiorilor. De aici este vizibilă șoseaua ce urcă din Șaua Dichiu spre Piatra Arsă. În stânga pleacă traseul cruce galbenă ce coboară până la Cabana Bolboci, în față se continuă banda roșie ce traversează Șaua Lăptici și coboară la Padina. 



 Ne întoarcem spre est și parcurgem Vâlcelul Vârful cu Dor până la Cabana Valea Dorului. 



 Este o pustietate aproape nefirească. Sunt absolut sigură că undeva la nord, bucurându-se de vremea perfectă de munte, o hoardă de turiști ia cu asalt Babele, Sfinxul, Crucea Caraimanului, Vârful Omu. Pe aici suntem doar noi și câțiva câini care păzesc utilajele pentru pârtii și alte amenajări specifice iernii. 



 La cabană întâlnim vreo patru persoane, ale casei. Schimbăm două vorbe, bem un ceai. Iarna cred că este cu totul altă poveste. Nu știu cât de popular este acest domeniu schiabil, dar cu siguranță este mult mai animat decât în timpul verii.



 Vântul a început să sufle cu ceva mai multă putere. Ne hotărâm să urcăm spre Curmătura Dorului (marcaj comun cruce galbenă, bandă roșie) și să coborâm apoi spre Cota 1400. Planul inițial includea o ascensiune până la Masa Ciobanului sau chiar pe Vârful cu Dor, dar suntem ușor obosiți și vântul nu ne face viața mai ușoară. 


 Masa Ciobanului și Vârful cu Dor

 Lăsând în stânga Muntele Furnica, trecem pe lângă ruinele fostei Cabane Vârful cu Dor și ajungem la Piatra Turcului.


Piatra Turcului

 De aici avem panorama perfectă cu Munții Baiului, dar și cu ultimii turiști ce coboară de la Cota 2000. 



 Sunt câteva grupulețe ajunse sus cu telecabina sau telegondola care se întorc spre Sinaia după câteva serii de poze YOLA (= eu la …). Mulți nu sunt pregătiți cu adevărat de munte (încălțări, îmbrăcăminte). 
 Le respect cu moderație interesul pentru mișcare dar mi-ar plăcea să-și dorească să vadă mai mult, să fie mai  responsabili, mai relaxați și comunicativi și să răspundă la banalul salut și altfel decât uitându-se câș.



 La Cota 1400 avem parte și de un urs, nu foarte aproape și suficient de rapid alungat de câini.
 Nu știu ce legende se ascund sub Dor-ul prezent în vârfuri, curmături și văi în partea asta de munte, dar cu siguranță că trebuie să fie unele tare faine, după chipul și asemănarea locurilor.




Munții Baiului 


 Munții Baiului 

 Și pentru că v-am promis o poveste de cu totul altă natură și din cu totul alt loc și context, iată. Prin anii ’50 Brașovul a avut “șansa” de a-i fi schimbată denumirea în Stalin. În entuziasmul momentului s-a hotărât ca pe Tâmpa să apară numele marelui conducător, scris cu brăduți. Zis și făcut. Însă, ce să vezi. Cota 1000 din apropiere era cunoscută sub numele de Păduchiosul . De la “Stalin de pe Păduchiosul” la “Stalin păduchiosul” nu a fost decât un pas. Și multe hohote de râs.  




Detalii tehnice despre traseu aici

joi, 23 martie 2017

Scotocind Țara Bârsei (drumeție din februarie 2017)


foto Cristian
 Cine spune că o drumeție pe munte înseamnă doar cucerirea vârfului înseamnă că nu a călcat niciodată pe culmile domoale ale Țării Bârsei. Aici drumeția se preschimbă într-o călătorie la finalul căreia ajungi cu mult mai bogat decât te-ar putea face Everestul, cu condiția să iubești și să înțelegi natura, să-i apreciezi farmecul câteodată ascuns, să te încăpățânezi să o prinzi în toane bune și să zâmbești mult indiferent ce s-ar întâmpla pe parcurs. 
 La prima vedere, Râșnovul este un oraș modest situat lângă vecini mult mai importanți (Brașov cu Poiana sa, Bran, Moeciu, Zărnești), împodobit cu o cetate și mai nou cu un Dino Parc și trambuline pentru sărituri cu schiurile. De ceva vreme a fost amenajată pentru vizitare Peștera Valea Cetății despre care am scris aici. Și cam atât ai zice pentru că și pe site-urile pensiunilor din Râșnov citești de cele mai multe ori informații despre zonele învecinate.

  
 Probabil cei mai mulți dintre voi ați traversat Râșnovul în goană spre Poiana Brașov și spre traseele turistice ce pleacă de aici. Nu e rău, dar dealurile molcome de la picioarele Postăvarului ascund adevăratele surprize ale zonei. 
 Celor dornici să petreacă o zi relaxantă le propun să-și lase autoturismul în parcarea cetății și să pornească pe poteca marcată cu cruce albastră ce suie nici prea-prea, nici foarte-foarte pe Dealul Cernit. După aproximativ 15 minute trecem pe lângă un releu (și așa vom fi siguri că telefoanele își vor păstra semnalul pe tot parcursul traseului), coborâm spre firul Văii Popii și urcăm în Poiana de Sub Padină de pe Dealul Colțul lui Văsâi. 


 Aici traseul se ramifică și cei ce nu doresc să continue plimbarea prin păduri se pot întoarce în Râșnov pe varianta bandă albastră cei îi scoate în apropierea bisericii Sf. Nicolae (pe strada Romulus Cristoloveanu), dar nici nu știu ce pierd.  Se poate coborî și pe Dealul Curmăturii  pe Valea Dobricei sau spre Poiana Roșie din apropierea bazei olimpice de sărituri cu schiurile, dar aceste variante nu au marcaj turistic, așa că atenție dacă vă hotărâți să le folosiți.


 Traseul nostru (cu dublu marcaj cruce și bandă albastre) cotește stânga și urcă ușor pe Valea Cărbunari (partea superioară) care ne desparte de Culmea Abruptă. Întâlnim și niște stâncărie nu de alta dar să ne asigurăm că suntem pe munte în ciuda altitudinii mai modeste. 

foto Cristian
 În vreo 20 de minute traversăm o poiană și ajungem la Peștera Râșnoavei, primul premiu al ambițioșilor. Ca orice premiu, nu se câștigă ușor pentru că poți trece pe lângă ea fără să o observi (indiciu : din cărarea principală se desprinde pe dreapta o alta care coboară spre peșteră). 


 Accesul este facil, nu ne târâm pe burtă, dar nici nu ne putem încânta cu formațiuni, sala de intrare fiind lipsită de ornamente. Acestea pot să apără provizoriu pe timpul iernii când cu puțin noroc se pot forma stalacmite de gheață. 


 Ca în majoritatea peșterilor pe pereți se poate observa celebra “piele de leopard”. 

foto Cristian
 Să nu credeți că totul se termină aici. Nici vorbă, însă minunățiile sunt accesibile doar celor inițiați în speologie și dotați cu echipament special deoarece continuarea poveștii subterane se face printr-un puț de 4-5 m.  
 Din dreptul peșterii traseul se bifurcă. Pe cei grăbiți să ajungă pe propriile picioare în Poiana Brașov îi sfătuiesc să aleagă varianta din stânga, bandă albastră, care îi conduce cale de trei ore până la destinație. Celorlalți le recomand să urmeze triunghiul galben (varianta dreapta) și să ajungă într-un tărâm de vis. 

foto Cristian
 În vreo 30-45 minute de mers ajungem la Bisericuța Păgânilor. “Da, da, niște stânci” ar spune cei fără imaginație, dar știu că voi nu sunteți așa. 
 A fost odată ca niciodată o oaste de turci dornică să se înfrunte cu râșnovenii și să le cucerească cetatea. Se luptară ce se luptară și bravii cavaleri din Cetatea Râșnovului au reușit să-i înfrângă pe turci și au început să-i fugărească prin păduri. Turcii au fugit ce au fugit, dar sleiți de puteri s-au adunat în jurul unei stânci și s-au rugat să scape cu viață din această încercare.  Se pare că au scăpat și unii dintre ei, îndrăgostiți de locurile pe care încercaseră să le înrobească, au rămas în Țara Bârsei. Și poate în anii ce au urmat au vizitat locul în care ruga le-a fost ascultată, dându-i astfel numele de Bisericuța Păgânilor.


 Orice drumeție presupune asumarea unei doze bune de curiozitate fără de care ai putea rata nenumărate lucruri frumoase. Cam așa și pe aici. La 50 m de Bisericuța Păgânilor se găsește Piatra Scrisă (sau La Belvedere cum este denumită pe indicatorul care ne arată traseul până la ea). Poteca este nemarcată, dar clară și se strecoară pe la baza unei stâncării care nu îți dă niciun indiciu cu privire la spectacolul naturii care urmează a ți se dezvălui. 


 Pe scurt, totul se termină pe o platformă care îți oferă una din cele mai frumoase priveliști pe care le-am văzut vreodată.  Am avut și n-am avut noroc : priveliștea ne-ar fi tăiat cu adevărat respirația dacă ceața și norii lipseau de la întâlnire, dar degetele iernii târzii își lăsaseră amprentele și toți copacii erau pudrați discret cu un alb fermecător. 


 Mă gândesc cât de frumos trebuie să fie totul toamna, câte tonuri de galben și roșu poți deosebi de aici. Totuși, încântarea să nu-ți adoarmă atenția. Piatra este mare dar marginile sunt suficient de înclinate și, în anumite momente, umede, așa că trebuie să te asiguri că rămân la o distanță sigură. 


 Odată potoliți de priveliști, ne întoarcem spre Bisericuța Păgânilor de unde ne continuăm coborârea pe triunghi galben. În cel mult 10 minute ajungem la intersecția cu Drumul Albastru, traseul marcat cu banda de aceeași culoare care leagă Râșnovul de Brașov, cu un ocol prin Poiană. În dreapta poteca este mai clară și se îndreaptă spre Poiana Brașov iar prin stânga, în coborâre prin pădure, ajungem la Peștera Râșnoavei. Suntem pe cumpăna de ape a Fundatei, pârâul care a format mai cunoscuta peșteră Valea Cetății.  

 Zărim și un pic din Crai 
 Noi suntem atenți și facem stânga pentru a ne întoarce și deși parcurgem aceleași poteci care ne-au adus până aici, peisajul este cu totul altul. Am plecat pe timp de iarnă autentică, pe o ninsoare puternică ce așternuse un strat de zăpadă de câțiva centimetri, așa, cam spre 10. La ieșirea din peșteră ninsoarea se potolise iar ultimele neguri se chinuiau să se ridice atunci când am ajuns pe Piatra Scrisă. Acum era o primăvară frumoasă, cu soare plin care topise tot ce muncise iarna mai devreme. 


 Așa că în loc de covor alb am mărșăluit prin frunze și noroi, dar acesta a fost singurul neajuns al drumeției. Și, în fond, când sunt atâtea de văzut, cine merge cu ochii în bocanci ?
 Când am coborât Dealul Cernit și am ajuns din nou în Valea Cetății la mașini, vremea se posomorâse și vântul, absent până atunci, începea să se manifeste. Nu știu ce să zic, poate că Postăvarul era supărat că plecăm așa repede sau poate vraja care ne-a dăruit o zi perfectă ajunsese la sfârșit. 


 Acest traseu este accesibil tot timpul anului, intrând în categoria “ușoare” deoarece nu presupune niciun efort deosebit de parcurgere. Ascensiunile sunt line, potecile vizibile, marcajul prezent iar lungimea ideală pentru o plimbare de o zi. Cu puțin noroc, novicele în ale muntelui va fi fermecat de tărâmuri, de priveliști, de povești și își va începe lunga și pasionala poveste de drumeț  începută ca o scotoceală prin Țara Bârsei.